Lucrătorii migranți devin mai vizibili pe zi ce trece: sunt cei ce-ți aduc mâncarea când o comanzi prin intermediul aplicației, te servesc la restaurant, lucrează la noile cartiere rezidențiale sau se ocupă de sortarea gunoiului. Migranții din afara spațiului european nu se află doar în capitală, ci se găsesc și pe străzile Târgoviștei, dar și la Crevedia unde un nepalez a pierit în urma exploziei de la stația de GPL.
În ultimii doi ani, poveștile migranților din țările asiatice au fost prezentate în urma investigațiilor jurnalistice: locuiau câte 6-8 într-o cameră, se împrumutaseră de mii de euro pentru a ajunge în România, erau plătiți cu întârziere, iar unii nici nu aveau carte de muncă. Nu toți migranții ce vin în România suferă de pe urma unui astfel de comportament, doar că aceste cazuri șocante par să devină mai degrabă obișnuitul, decât excepția.
În fiecare an guvernul României aprobă un număr de permise de muncă pe care să le emită migranților ce vin din țările terțe. Începând cu 2018, România a ‘simplificat’ procesul de importare a forței de muncă: a eliminat condiția de a asigura cel puțin salariul mediu pentru un lucrător extra-comunitar și a crescut, anual, numărul de permise de muncă pentru aducerea unor angajați din afara UE. În 2022 și 2023 s-au aprobat 100,000 de permise de muncă, după ce în trecut veneau câte 50,000, respectiv 25,000. Nevoia de lucrători pe piața de muncă în România se vede în statisticile oficiale: Agenția Națională pentru Ocuparea Forței de Muncă (ANOFM) a raportat în fiecare din ultimele 12 luni câte 50-60.000 de locuri de muncă vacante.
Totuși, în România, în 2022, existau 464.000 de cetățeni ce erau șomeri și peste 200.000 de persoane inactive În teorie, aceste persoane doreau să lucreze, dar nu au putut ocupa posturile vacante disponibile. În discuțiile publice se aude adesea că oamenii nu-și doresc să mai muncească, iar clișeul cum că unii oameni preferă să stea pe ajutorul social este reprodus cu vehemență. În cazul unor oameni vorbim de persoane cu probleme de sănătate, care nu mai sunt, în fapt, angajabile – și nici nu sunt acceptate de angajatori când se prezintă la interviu. În altele, vorbim de o nepotrivire geografică – în 2018, o analiză realizată de FES România arăta că există o relație invers proporțională între numărul de șomeri și beneficiari de ajutor social și numărul de locuri de muncă disponibile. Mai simplu spus, în județele unde erau mai multe persoane în căutarea unui loc de muncă erau puține posturi vacante, iar unde erau posturi vacante erau puțini șomeri și beneficiari de ajutor social. Românii din județele unde este nevoie de forță de muncă sunt astfel nevoiți să migreze la rândul lor – iar când ai opțiunea între a te muta din Neamț la București sau Sibiu pentru a lucra pe salariul minim sau 3000 lei net, sau a migra într-o altă țară din UE pentru cel puțin dublu acestei sumei, alegerea pare evidentă. De multe ori, este și mai ușor să ajungi în Germania sau Italia, zburând 2-3 ore, decât ți-ar lua să străbați țara cu trenul.
Oamenii vor bani, iar normal că în condițiile în care o persoană din HORECA ajunge să primească un salariu mediu de 2546 RON net sau să lucreze pe salariul minim pe economie (aproape 80% din sector sunt în jurul acestui salariu), mai bine pleacă în Germania și lucrează în agricultură. Patronii se plâng că oamenii cer prea mult, doar că salariile din România nu ajung să acopere nici măcar nevoile minime. Prin nevoie minime nu mă refer strict la supraviețuirea de bază, deoarece această abordare ne reduce strict la funcțiile animalice și rupe orice urmă de umanitate din noi. Serviciul, oricare ar fi acesta, trebuie să-i ofere lucrătorului posibilitatea de ade-a câștiga îndeajuns încât să poată să investească în educație, în cultură, în vestimentație și să ajungă să nu-și numere banii după fiecare cafea cumpărată în oraș.
Atunci când românii refuză să lucreze pe salariile mizere și să îndure condițiile grele de lucru care adesea sunt ilegale, patronii preferă să lucreze cu firme de recrutare care promit că le vor aduce “asiatici la muncă”. Costurile diferă, iar adesea nimeni nu știe cui îi ajung de fapt banii, căci patronii plătesc o firmă care mai departe poate plăți alți oameni ce vor face procesul de migrație mai ușor.
Din partea migrantului, cel puțin în cazul nepalezilor, procesul este haotic și este dominat strict de bani. O viză pentru România costă între 4000 – 5000 EUR, iar banii se duc către diverși indivizi ce fac parte dintr-un lanț invizibil al migrației. Pentru a-și plăti viza, nepalezii se împrumută la dobânzi usturătoare – de până la 30% în anumite cazuri – iar treptat, în decursul a 2 ani ajung să-și plătească complet datoria.
România este într-o poziție relativ unică în spațiul european: avem în continuare un număr mare de oameni care migrează spre Vest pentru că nu își găsesc de muncă în țară joburi care să le aducă un venit decent, iar între timp aducem zeci de mii de muncitori din alte părți, aceștia la rândul lor în căutarea unui trai mai bun. Procesul este aproape identic – separarea de familie,împrumuturile semnificative pentru plata intermediarilor, drumul lung, cazarea în condiții proaste, țepe, încălcări repetate ale drepturilor, exploatare.
Dacă românii pot circula liberi în Europa,pentru a ajunge în România trebuie să existe un loc disponibil pentru migranți care să nu fi fost ocupat în trecut de către un cetățean român. Migrația către România nu este simplă ci necesită din partea angajatorului un număr ridicat de pași prin care să arate că există clar o nevoie de-a aduce oameni din afara spațiului european, deoarece înăuntrul acestuia i-a fost imposibil să-și găsească de lucru.
Diferențele legislative între țări crează o situație precară pentru migranți ce ajung să lucreze și câte șase zile pe săptămână timp de 12 ore pe zi. În Nepal, săptămâna de lucru este de 6 zile, iar în repetate rânduri, am întâlnit muncitori care au semnat un contract de lucru în care era specificat că vor munci 72 de ore. Acel contract nu este legal în România, loc unde săptămâna de lucru este de 5 zile, iar timpul maxim (fără overtime) este de 40 de ore. Contractul nu poate fi înregistrat la ITM, așa că patronii s-au folosit de acel contract fictiv doar pentru a prezenta realitatea locului de muncă în fața lucrătorilor, în timp ce în fața autorităților publice, totul a fost prezentat ca normal: 40 de ore în 5 zile.
Totuși, ce este de făcut în cazul migranților? În ultimii ani cât mai multe investigații și cercetări referitoare la condițiile de muncă ale acestora au apărut în presă. Documentarea și identificarea problemei este un prim-pas, doar că acțiunea mai departe nu există în mare parte. Migranții din țările asiatice sunt vizibili, pe biciclete sau scutere, dar invizibili, în discursul public sau în campaniile de informare pentru îmbunătățirea condițiilor de lucru.
Organizațiile non-guvernamentale pot accesa proiecte pentru integrarea migranților în contextul socio-cultural, doar că operațiunilor ongiste riscă să fie întrerupte de la un an la altul din cauza lipsei de finanțări. În momentul în care statul refuză să discute despre problema migrației, iar ong-urile sunt limitate în abilitatea de-a acționa, sindicatele au la îndemână nenumărate pârghii pe care le pot folosi pentru a-i ajuta pe migranți.
Poziția sindicatelor față de migranți rămâne una ambiguă, de la confederații care au susținut introducerea unui sistem de tip kafala în care migranții nu pot să-și schimbe locul de muncă în primul an fără semnătura angajatorului, până la greve spontane pentru a-i susține pe colegii indieni ce nu-și primeau salariile. În prezent, răspunsul sindicatelor este mai degrabă tăcerea față de migrație, decât o campanie solidă de a-i integra pe aceștia în rândurile organizațiilor.
Noua Lege a Dialogului Social (367/2022) oferă mecanisme multiple prin care sindicatele pot să ajungă în întreprinderi unde reprezentanța fie este scăzută sau nu există deloc asociere între lucrători. Acolo unde nu există niciun sindicat, federația reprezentativă din sectorul de activitate are dreptul să organizeze în cadrul întreprinderii, în fiecare an, o sesiune de informare privitoare la dreptul muncii, sindicate, posibilitățile asocierii, etc. Angajatorul nu poate refuza această sesiune, precum nu poate refuza nici accesul liderilor sindicali în companie acolo unde există cel puțin un membru.
Migranții lucrează alături de români, adesea sunt angajați ai unor companii ce-i plasează mai departe. Plasarea lucrătorilor promovează un model bazat pe precaritate în care restaurantul unde lucrează nu este de fapt responsabil de problemele cu care se confruntă lucrătorul, ci persoana care l-a plasat acolo. Până la schimbarea legii dialogului social, sindicatul putea să fie format doar din angajații aceleiași întreprinderi, doar că acum atât posibilitatea este ca și lucrătorii din companie, indiferenți dacă sunt angajați sau plasați, să se poată alătura sindicatului.
Această masă de 100.000 de lucrători ce vin anual în România pot contribui benefic la dezvoltarea relațiilor de muncă din România. Provin din țări cu o tradiție activistă, politică sau sindicală puternică, iar mulți dintre aceștia sunt dispuși să discute despre ce ar putea să facă să trăiască mai bine. Zilele trecute mi-am comandat o shaorma prin intermediul unei platforme digitale, iar livratorul era un sri lankez cu care m-am dat la vorbă și care mi-a mărturisit că ar vrea să facă parte dintr-un sindicat. În ultimele două săptămâni, am discutat cu nepalezi și indieni ce fie au venit la muncă în România sau urmează să vină, și-și doresc condiții de muncă mai adecvate și un salariu mai bun.
Interesul există, dar pe lângă sindicate care ar trebui să facă un efort mai activ pentru a-i recruta, este nevoie și de noi, oamenii de rând, să ne solidarizăm cu aceștia.
