Dacă părinții noștri aveau un loc de muncă asigurat, imediat după liceu sau facultate, pentru generația actuală viitorul pe piața muncii este mult mai incert. Profilurile de LinkedIn ale tinerilor liceeni prezintă poziții de voluntariat în cadrul ONG-urilor, burse de studiu, dar și internship-uri pe la varii companii sau organizații.
În România, internshipul este reglementat legal din iulie 2018, când Legea 176/2018 privind internshipul a fost adoptată. Conform legii, internul este „persoana care prestează o activitate specifică, precizată în fișa de internship, în cadrul unei organizații-gazdă, în baza unui contract de internship, pentru realizarea scopului prevăzut”. Scopul este amplu, dar în mare parte are legătură cu facilitarea tranziției de la sistemul de educație către piața muncii și cu dezvoltarea unor aptitudini ce pot fi aplicate în domeniu.
Dacă ar fi să scriem o istorie a internshipului, ne-am putea întoarce în perioada ghildelor, organizațiile ce promovau interesele artizanilor. Membrii ghildelor erau cei care prezervau meșteșugul și educau noua clasă de lucrători. Astăzi, în anumite cazuri, internshipul poate fi un mod prin care vă puteți extinde cunoștințele, dobândi abilități practice aplicabile în lumea muncii, dar și pentru experimentarea unui serviciu pentru o perioadă determinată. Totuși, angajatorii se pot folosi de internship pentru a beneficia de facilități fiscale și de-a plăti mai puțin munca unui lucrător.
Internshipul se poate organiza oricând în decursul unui an, nefiind o durată minimă de ore lucrate, totuși nu poate depăși 720 de ore pe parcursul a șase luni consecutive. Internul poate lucra maxim 40 de ore pe săptămână sau 30 dacă are între 16-18 ani. Nu se pot efectua ore suplimentare.
Nu există internship neplătit. Chiar dacă anumite organizații promovează poziții neplătite de internship pentru coordonare de proiecte, acestea nu sunt legale. Munca trebuie plătită, indiferent de cât de avansată sau nu este aceasta în companie. Munca neplătită în cadrul unei organizații nu se numește nici voluntariat, deoarece trebuie încheiat un contract pentru acel act, conform Legii 78/2014.
În România, internul primește o indemnizație de cel puțin 50% din salariul de bază minim brut pe țară garantat. Dacă salariul minim brut este de 3000 RON, acesta are dreptul la cel puțin 1500 RON. La fel ca în cazul unui contract de muncă, contractul de internship se poate negocia, iar internul poate cere mai mulți bani.
1500 RON nu reprezintă salariul net, ci sunt la rândul lor impozitați precum un venit salarial tipic din România – CAS – 25%, CASS – 10%, CAM – 2.25% și impozit pe salarii. Practic, în mână primești minim 937 RON, conform calculelor noastre.
Ce este mai exact internshipul?
Internshipul reprezintă o perioadă de îndrumare și nu poate înlocui un contract de muncă. Legislația în vigoare nu permite mai multe internshipuri cu același angajator, decât dacă acestea sunt clar diferite. Dacă după finalizarea internshipului, angajatorul decide să transforme acel contract într-un contract individual de muncă, primește de la ANOFM aproape 1000 EUR. Pentru fiecare intern convertit în angajat, angajatorul încasează bani, însă în niciun moment nu pot să fie mai mulți interni decât 5% din totalul de angajați.
Pe durata internshipului, ai dreptul să primești asistență și coordonare, să ți se ofere recomandări și să înveți, practic, despre ce este meseria mai precis. În imaginația populară creată de cinematografia americană, internii sunt cei care se duc să cumpere cafele, să livreze mâncare sau să printeze documente.
Conform legislației din România, internul trebuie să fie adus în companie să se ocupe de sarcini ce au legătură cu pregătirea acestuia. Dacă ai studiat Litere, nu poate o companie de construcție să vină să-ți propună un contract de internship, deoarece nu are legătură cu domeniul de studiu. Nimeni nu te oprește din a te angaja ca zidar, doar că trebuie să existe un motiv clar pentru care internshipul reprezintă o continuare a studiilor și o aprofundare a acestora.
La finalul internshipului, internul are dreptul de a primi un certificat de internship, dar și un referat de evaluare în care este analizată munca acestuia. După maximum 7 zile de la finalizarea internshipului, angajatorul are obligația de a înmâna referatul de evaluare. Atât referatul, cât și calificativul pe care internul îl primește, pot fi contestate ulterior de către acesta.
Criteriile de evaluare se decid conform contractului semnat, iar angajatorul nu poate refuza înmânarea certificatului de internship pe motiv că nu este mulțumit de prestația internului. Dacă angajatorul nu a fost mulțumit, a văzut că internul nu se preocupă de locul de muncă, nu-și dă interesul și lenevește, ar fi putut să ceară încetarea contractului de internship conform Legii.
Ce trebuie să conțină un contract de internship?
Ministerul Muncii a publicat un model de contract de internship în care sunt specificate drepturile și obligațiile atât ale angajatorului, cât și ale internului. Comparativ cu un contract individual/colectiv de muncă, lipsesc multe din contractul de internship, cum ar fi concediul sau sporurile.
Modelul-cadru al Ministerului Muncii reprezintă doar un minim la care, prin negociere, se poate adăuga orice, atât timp cât Legea este respectată. La fel precum este și în cadrul unui contract de muncă, angajatorul și angajatul pot cădea de comun acord asupra mai multor prevederi. De exemplu, internul poate negocia cu angajatorul un spor de 10% pentru sarcinile pe care le desfășoară sau 5 zile libere în timpul perioadei de 6 luni.
În contractul de internship se stipulează și echipamentul de lucru, echipamentul de protecție, iar angajatorul este obligat în permanență să se asigure că viața nu vă este pusă în pericol. Doar pentru că lucrați în firmă pentru doar 6 luni acesta nu e un motiv pentru care angajatorul să nu vă ofere materialele de protecție. Șeful nu poate spune că sunteți acolo doar pentru puțin timp și că astfel nu este rentabil să asigure toate echipamentele necesare.
Ce nu trebuie să fie un internship?
În urma discuțiilor cu tinerii ce urmează să intre pe piața muncii, am identificat o anxietate referitoare la nivelul de pregătire pe care aceștia îl au. Chiar dacă nevoia de angajare din partea companiilor se menține la un nivel înalt, iar ANOFM declară că avem peste 50.000 de locuri vacante, tinerii își fac griji referitor la angajare.
Internshipul este prezentat uneori de media sau angajatori ca un atuu important la CV, prin care o persoană își arată nu doar interesul, dar și pregătirea pentru a lucra într-o companie. Dar internshipul trebuie să aibă un element clar de formare, de educare, altfel nu este altceva decât un mod pentru angajator de a te plăti mai puțin pentru a testa compatibilitatea ta cu locul de muncă. Contractul individual de muncă prevede o perioadă de probă de trei luni, astfel că angajatorii au deja un mecanism prin care pot verifica asta, plătind însă în mod corect angajații.
