Am invitat câteva persoane – cadre didactice, eleve, părinți – să scrie despre greva recentă din învățământ, cum au fost afectați și ce lecții au învățat.
Scriu acest material din perspective situate în mai multe roluri pe care le am: rolul de mamă a unui copil de 7 ani și 4 luni, care a încheiat în iunie clasa pregătitoare la o școală publică din București, și rolul de profesoară la o Universitate din București (UNATC I.L.Caragiale, București).
Greva din educație care, timp de trei săptămâni, ne-a confruntat cu deficiențe sistemice majore, cea mai amplă grevă din ultimii 18 ani, a scos la iveală un bun social de o valoare extraordinară, într-o societate în care cu greu mai poți spera în acțiuni de proporții cu miză politică. A scos la iveală resursele coagulante ale protestului, forța de a crea o masă combativă conștientă că singurul mod de a responsabiliza sistemul rămâne greva generală. Greva ca lecție de pedagogie a solidarității ar trebuie să devină parte din curricula națională. E singura șansă să înțelegem că lupta pentru drepturi e adevărata luptă pentru un viitor educațional mai echitabil, care să aibă, pe bune, un sens. Și care să anuleze câteva mituri care pun greșit accentele. Unul dintre aceste mituri, este cel al vocației. Dacă ai vocație de dascăl, nu mai ai nevoie de nimic! Poți să ai vocație pedagogică, poți să-ți dorești, din tot sufletul, să dai mai departe ce ai învățat și să continui să înveți alături de cei și de cele pe care îi/le formezi. Dacă nu ai însă contextul socio-politic care să te ajute să îți susții, pe termen lung, această vocație, încet, încet o să ți se cam taie. Vocația e importantă, dar nu e unicul motor pedagogic relevant. Dacă sistematic simți că nu ești respectat, dacă senzația că nu contezi devine din ce în ce mai acută, dacă ți se dă de înțeles că valorezi puțin din toate punctele de vedere, vocația o să scadă dramatic. Pentru că ea nu există în absolut. Se întreține, se alimentează, se cultivă. E dependentă de o multitudine de factori care o țin în viață și o fac să capete un rost.
Perspectiva mamei
Una dintre principalele teme de dezbatere din timpul grevei a fost poziția părinților. Cum se raportează părinții la grevă? Cât de mult îi afectează greva? Ce fac cu copiii, în condițiile în care merg la job-uri? Ce soluții găsesc? Deși s-a încercat cu disperare – DIGI TV a făcut tot ce i-a stat în putință să discrediteze greva – o polarizare falimentară între părinți și cadre didactice, imaginea generală a fost, mai degrabă, aceea a solidarizării, chiar dacă mai mult la nivel individual. Mare parte dintre părinți nu a intrat în capcanele retorice întinse – profesorii blochează anul școlar, profesorii pun în pericol evaluarea națională și BAC-ul, profesorii și-au ales cel mai prost moment pentru grevă etc. – și au înțeles un lucru esențial: viitorul copiilor depinde de prezentul profesorilor. Cu cât acest prezent este mai compromis, mai precar, mai lipsit de orice orizont, cu atât viitorul copiilor noștri va fi mai opac. Raționamentul este destul de simplu, în ciuda propagandei unor televiziuni care, de ani de zile, fac tot ce le stă în putință ca să destructureze orice formă de organizare protestatară. Am asistat, în ultimii 20 de ani, la o devalorizare programatică a sistemului educațional, la o luptă împotriva educației publice. Miza este destul de clară: lovim sistemul public ca să întărim țesătura sistemului privat. Contribuim cât se poate de mult la un discurs anti-stat ca să consolidăm, de fapt, fibrele discreționare ale privatului. În timp ce profesorii și profesoarele din școlile publice au fost constant atacați/te și discreditați/te, privatul a devenit grădina cu mere de aur accesibile celor puțini, privilegiați, excepționali. Toată această retorică a contribuit substanțial, și în rândul părinților, la o lipsă de încredere în școala publică și la o reacție brutală împotriva unor cereri îndreptățite: dacă tot nu fac școală cum trebuie, de ce vin profesorii să ceară bani? Pentru ce? Cum își permit? Întrebările astea au săpat adânc la temelia unor constructe solidare, la o hiper atomizare a unor categorii care, de fapt, ar trebui să fie parte din coagularea pentru aceleași drepturi. Pentru că o educație care să conteze nu e o educație în care părinții nu dau doi bani pe profesori. E, dimpotrivă, o educație a teritoriilor de lupte comune pentru un bine care e tocmai copilul. Binele ăsta însă nu se poate realiza cu profesori frustrați și părinți disperați. Revenind la grevă, în ciuda tuturor strategiilor de polarizare, părinții – și repet, e adevărat că mai degrabă individual – și-au dat totuși seama că cel mai bun lucru pe care îl au de făcut este să fie aproape de profesori. O întrebare, mai degrabă un set de întrebări care merită puse țin de ceea ce am putea numi perimetre de solidarizare extinsă. Cum să facem ca la următoarele greve din educație să avem cât mai multe asociații de părinții prezente în stradă, alături de profesori, construind manifeste comune? Cum animăm un discurs și o practică a conștiinței de clasă, care să ne facă să trecem dincolo de interesele personale și să vedem în afectul grevei o afecțiune politică pentru schimbare sistemică, prin care putem deveni mai mulți în revendicările noastre, mai îndreptățiți și mai greu de oprit?
Când am aflat prima dată că începe greva, mi-am pus, inevitabil mai multe întrebări: ce fac mâine cu copilul meu? Cui îl las? Cum mă descurc? Cine mă poate ajuta? De ce mi se întâmplă mie asta? Sunt întrebări care, pragmatic vorbind, te bântuie ca părinte, pentru că țin de o ordine a rezolvării unor lucruri concrete. Trebuie să găsești imediat o soluție. Doar că școala nu este sau nu ar trebui să fie privită ca o rezolvare și ca o cerere imediate a unor servicii, ca un distribuitor de servicii cu bătaie scurtă. Școala n-ar trebui să fie percepută ca un furnizor oricând cumpărabil de spațiu și timp pentru copiii noștri. Școala este mult mai mult decât atât. Profesorii nu sunt provideri, tot așa cum noi, părinții, n-ar trebui să ne punem în rolul de clienți care așteptăm să ni se dea niște bunuri clar cuantificabile, la date fixe. Școala nu e și ar trebui să luptăm cu dinții să nu devină o tranzacție economică, un protocol financiar. În această logică reducționistă, nu mai putem vorbi de niciun lanț de relații solidare, de nicio practică a conștiinței drepturilor comune, ci doar de un însingurant, neliniștitor și alienant proces tranzacțional. Dac-am reuși să ne privim pe toți – profesori și părinți – ca angajați într-un sistem care nu poate fi mai bun dacă noi nu-l forțăm să fie mai bun și să ne respecte drepturile, am înțelege cât de mare și profundă e miza unor lupte comune. Avem nevoie, poate mai mult decât oricând, de solidarități, nu de solitarități. Avem nevoie de apartenențe, nu de insularizări. Avem nevoie de școli publice puternice, în care copiii să aibă acces, toți, la educație de calitate, nu de cluburi exclusiviste cu circuit închis și brățărele fosforescente pe care să scrie: educația stă în tine! Avem nevoie de conținuturi educaționale inteligente, nu de trip-uri nordice în care doar unii să se bucure de mirajele excepționalismului. În tot acest hățiș care ne cere continuu să ne revizităm perspectivele și să ne punem problema raportului pe care ne dorim, până la urmă, să îl avem cu școala, e important să nu devenim părinți-cumpărători într-o educație-livrator.
Ne place sintagma gândire critică. Vrem ca școala să formeze copii cu o astfel de gândire. Și când profesorii și profesoarele ne pun să reflectăm puțin la această gândire critică și la felul în care este privită de un sistem care își bate joc de ea, nu mai știm ce să facem. Nu o să fiu ipocrită. M-a afectat greva. În fiecare zi am fost nevoită să mă gândesc ce fac a doua zi cu copilul. Cum mă descurc. Cum îmi țin cursurile în universitatea în care predau. Și poate aici e și problema. Am fost învățați să gândim prea mult în acești termeni: cum ne descurcăm individual în situații de criză, cum le facem să treacă cât mai repede. Poate ar trebui să ne gândim din ce în ce mai mult cum ne solidarizăm cu cei și cele care ne învăța copiii să fie viitorii gânditori ai lumii în care trăim. Poate ar trebui să inventăm modele de solidarizare între noi, părinții, și să forțăm statul să intervină și să ia măsuri concrete pentru acel bine comun de care vorbeam mai devreme. Abandonul statului este abandonul copiilor noștri. Și, implicit, al profesorilor lor. Am văzut în pandemie cât de greu a fost să supraviețuiești – și aici mă refer la o situație globală – când ai un stat slab, am văzut cum se moare pe capete în sisteme în care sănătatea este privatizată. La fel se produce și moartea în educație: abandonând școlile publice și pe cei și cele care predau în ele. Din poziția mea, mult mai privilegiată, de profesoară într-o universitate, pot spune că mi se pare vital ca fiecare angajat/ă în sistemul educațional să fie alături de cei care protestează. E cea mai igienică formă de conștientizare a rolului nostru. Și poate, cea mai eliberatoare forță pe care o avem: să ieșim în stradă alături de cei/cele mai vulnerabili/le dintre noi și să nu uităm că orice grevă este cu un pas mai aproape de drepturi pe care nu trebuie să încetăm să ni le cerem.
