Din ce trăiești? Ăsta e cel mai mare secret din univers. Să deschidem cărțile de literatură contemporană. Să deschidem Netflix, HBO, Antena1, ProTV etc. Despre cine știm cum își câștigă banii în ficțiunile sau semi-ficțiunile prezentate în telenovele, reality-uri etc.? Joburile din filme și cărți sunt discret prezentate sau absente. Multe se ascund după adevărate nume de cod: influencer, creator de conținut, combinator. Altele sunt stiluri de viață care nu se pot numi job, dar care domină ecranele: dealer de droguri, mafie în general. Plus câțiva eroi polițiști, militari, servicii secrete sau supereroi (și ăștia reconvertiți, toți un hibrid de Musk cu Zuckerberg).
În discuțiile nesfârșite despre influența culturii populare asupra tinerilor, asupra aspirațiilor lor, există, desigur, o imprecizie tradițională: anume că, dacă vrei să-i înțelegi, nu te uiți la ce-i influențează, ci de ce îi influențează tocmai acea cultură populară. Avem tendința să le spunem tinerilor că au slujbe nasoale și salarii mici pentru că ascultă muzică proastă sau văd filme stupide. Nu, treaba stă cumva invers, producem ieftineală, ersatz de aspirații și fake-uri de demnitate pentru că nici nu prea mai avem ce să arătăm altceva.
Cultura populară, prin muzică, film, rețele sociale, propune din ce în ce mai puține rețete viabile de trai decent dintr-o muncă ok. De ce se întâmplă asta? Pentru că lipsesc scenariile fericite de muncă și demnitate. Dacă lipsesc din realitate, doar nu le-or inventa scenariștii. Cumva, epuizarea din câmpul muncii e acompaniată de un soi de lehamite, de dorința săracului de a semăna cu patronul, de rușinea unei vieți așezate de lucrător. Rușinea nu e nici ea întâmplătoare: salariile prea mici nu-ți dau niciun motiv să vrei să-ți lauzi jobul. Artiștii au partea lor de vină. Și propagatorii de culturi populare. Părem toți șterși pe creier: nu mai găsim nimic interesant în viața unui casier de supermarket sau a unui profesor, nimic de povestit.
Chiar nu există și slujbe de care să fii mândru? Sigur că există. Unele mult umflate în ambiția lor de a prelua întreaga filozofie contemporană: e vorba, evident, de IT-iști. Job important, dar mai nou din IT vin toate misticismele muncii „pe merit”. Practic nu mai e job, e „misiune”. Sigur că sunt și oameni cu capul pe umeri care mai încearcă să demistifice IT-ismul. Nu prea se aud. Tehnocratul IT-ist este zeitatea tăcută a pieței muncii.
Există muncitori demni, există joburi bune, există și mulțumire din muncă, și viață interesantă după orice job, nu se poate să fi dispărut, numai că au ajuns minoritare. Se vede din statistici. Mulți stau cu salariul minim din care nu se poate trăi. Alții, puțini, cu salarii foarte bune și nemeritate prin diverse locuri strategice pe la stat, nu se afișează nici ei, pentru că nu prea au cu ce, în afară de branduri și mașini.
Deci da, avem o problemă tematică. În viața noastră de zi cu zi, munca e peste tot, mulți avem nevoie de minimum două joburi ca să o scoatem la capăt și, totuși, munca e bine ascunsă în cultura, presa, imaginile pe care le consumăm. Munca nu mai e vizibilă. Hale opace, probleme care nu apar la televizor, oboseală, nervi – muncile de toate zilele sunt pe undeva prin colțuri, prin grupuri de whatsapp cel mult. La fel și reușitele. Nu sunt suficiente. Rețetele de succes trebuie să fie unele explozive care să ducă direct la ideea de rentă, de produs „din simplă personalitate”. E plină lumea de vrăjeală și e plină piața muncii de neajunsuri. Cumva modelul s-a reprodus în paralele și cu marele secret ”de afară” – munca din diaspora. Sigur că există și cei care reușesc, dar au existat milioane care au întruchipat precariatul absolut și în Vest. Ce ai făcut afară nu se povestește. Se arată doar rezultatul, o casă mai mare, o geantă D&G sau o mașină tare.
Există un clip teribil pe Tik Tok, de fapt un live care tot revine la câteva zile. De câte ori îl prind stau și mă uit prostit. Vreo 4-5 muncitori români plecați în afară stau atârnați orizontal, deasupra pământului la vreo 30 de centimetri, în niște hamuri. Banda merge cu ei agățați în acea poziție pe deasupra ogorului și ei recoltează sau plantează ceva, nu m-am lămurit încă. În timp ce fac mișcările acelea mecanice mai interacționează cu oamenii pe TikTok, mai cer un follow. Acea muncă nu e doar deprivată de orice „glam”, e de-narativizată, nu poți face o poveste din ea. E menită să stea ascunsă. Și totuși acei oameni o expun în deplinătatea obscenității sale. Și apare în for you page, alături de meditațiile despre amenințările inteligenței artificiale.
Mai mult, parte din noul cool nu e doar fala cu branduri și țoale scumpe, bineînțeles mai ales printre sărăcani, ci și disprețul față de muncitori. Se petrece concomitent o „lumpenizare” și a păturilor cele mai de jos și a păturii marilor proprietari. În fond, Musk l-a provocat pe Zuck la o bătaie în cușcă. O fuziune a viziunilor între cei care de jos, care nu au nici etica muncii, nici altceva, și aceia care au tot.
Barack Obama a produs un documentar despre muncă pe Netflix: „Muncă. Ce facem toată ziua”. Obama nu a dus niciodată lipsă de sfetnici buni în „content”. I s-a spus probabil ceva ce tot repetăm și unii dintre noi de ani de zile: bă, ceva ce e vital, felul în care ne închiriem forța de muncă pentru bani, lipsește din tot ce înseamnă cultura populară, ba, mai mult, a început să dispară și din spațiul public. Curierii de pe biciclete sunt vizibili dar sunt „trecuți cu vederea”, așa cum facem cu multe munci grele plătite prost. Documentarul e prost. Pentru că Obama nu s-a convertit la antineoliberalism după președinție. Are în ton ceva din vorba unui publicist american: sunt unii care critică pe cei 1%, ei la rândul lor având mașini de 100000 de dolari, fiind cei 10%. Exact asta face Obama: se miră că există clase sociale, se miră de tot felul de lucruri și ne arată muncitori și „muncitori” (pune în categoria clasă de mijloc și lucrători cu sindicat, și lobbyști, de exemplu). Ce e înfiorător e că, deși în primul episod înșiră corect un milion de nereguli din ceva ce ar fi trebuit să fie clasă proletară – dar e o clasă de chinuiți (îngrijitori, livratori, oameni care nu au contracte stabile și nici venituri suficiente orice ar face) -, Obama cu zâmbetul lui frumos nu bâiguie decât ceva general despre „lăcomie corporatistă”. Pare că ne trasmite „asta-i soarta, frate, ce să-i faci!?”. În episodul următor, ne prezintă niște lucrători la un hotel, care sunt atât de privilegiați încât au sindicat!, lucrători care deja sunt încadrați la „middle class”! Intuiția a fost bună, în cazul lui Obama: muncile noastre lipsesc din spațiul public, nu le discutăm cu probleme, cu mândrii, cu posibile rețete de trai decent și solidar. Realizarea e însă doar pe placul unui upper middle class democrat.
Cum ar arăta un documentar asemănător în România? Cu de toate: de la lucrători în textile, la constructori, la muncitorii din fabricile de piese de mașini, la atâția mici antreprenori, de fapt prinși în autoexploatare sinucigașă și câți alții. Munca trebuie arătată, nu „expusă”. De câte ori se mai apropie vreun reporter de tema muncii, tonul e unul de victimizare sau incriminare. Muncitorii n-au nevoie nici de milă, nici de tratament pamfletăresc. Munca trebuie prezentată, arătată demn, clar, fără minciuni, fără farduri, așa cum e, chiar și dacă ești legat în hamuri și plutești pe deasupra pământului, undeva departe de casă.
