Am invitat câteva persoane – cadre didactice, eleve, părinți – să scrie despre greva recentă din învățământ, cum au fost afectați și ce lecții au învățat. Ramona Crețu este, de doi ani de zile, învățătoare într-o comunitate defavorizată din apropierea Brașovului.
Sunt învățătoare de doi ani, într-o școală din mediul rural, imediat la ieșirea din Brașov. Am intrat în sistem prin programul Teach for Romania, știind că va fi greu și intenționând, totuși, să rămân la catedră, mi-am făcut multe calcule înainte de a lua decizia asta, în încercarea de a mă convinge că salariul de învățătoare (și bursa de la TfR) vor fi suficiente cât să pot trăi făcând ceea ce îmi doresc –să contribui la asigurarea unei șanse la o educație de calitate pentru fiecare copil. Cu toate calculele mele, la patru luni de la angajarea în școală am început să țin cursuri de engleză pentru adulți, apoi la încă două luni distanță am decis să renunț la cursuri și să accept un al doilea job part-time, în domeniul din care venisem, strângere de fonduri. Salariul meu de învățătoare cu studii necorespunzătoare postului era anul trecut cu câteva sute de lei mai mare decât cheltuielile lunare cu chiria și utilitățile, să luăm luna martie 2022 drept exemplu – venitul de la școală era 2956 lei, chiria și utilitățile au însumat 2088 lei. Nu voiam să renunț la învățământ, așa că soluția a fost să muncesc mai mult – pe lângă cele 4-5 ore cu copiii, pe lângă cele 4-5 ore de pregătire a cursurilor, am decis să mai lucrez încă 15 ore pe săptămână, doar ca să pot să trăiesc la limita decenței.
În săptămânile premergătoare grevei tot se vehicula posibilitatea aceasta, știam cu toții din cancelarie că expiră contractul colectiv de muncă, deci că vom putea face grevă. Cu toate astea, n-am simțit vreo clipă că profesorii își doresc greva. Discutam despre ea ca despre această opțiune nucleară, la care cel mai probabil n-o să ajungem pentru că speram cu toții că guvernanții vor ține cont de faptul că cerințele noastre sunt absolut rezonabile și deci, le vor îndeplini.
În clipa în care s-a declanșat greva, eram membru de sindicat de câteva zile, poate săptămâni, așa că întreaga experiență a fost nouă pentru mine. Știu că alți colegi au rămas cu un gust foarte amar după suspendarea grevei, eu am rămas mai degrabă cu un sentiment de confuzie. La nivelul școlii avem o lideră de sindicat care face tot ce poate să ne mențină informați, să ne ceară părerea și să transmită poziționarea noastră cât mai fidel către liderii județeni. Nu-i pot reproșa nimic, simt că mereu când a acționat a făcut-o cu interesul nostru în minte. Cu toate astea, cred că au fost multe momente în care s-a simțit copleșită și cred că nu e singura în această situație, ba chiar îndrăznesc să mă gândesc că e o situație des întâlnită.
Una dintre principalele probleme a ținut de comunicarea dintre cei care purtau negocierile și noi, membri de rând. Liderii din școală, în general, nu au studii juridice – și nici nu cred că ar trebui neapărat. Comunicările primite cu privire la negocieri și ofertele primite de la minister, au reușit, de multe ori, să ridice mai multe semne de întrebare decât ar fi util și eficient. Nu cred că soluția e să trimitem toți reprezentanții sindicali la cursuri despre cum să interpreteze legi, ordonanțe și articole. Cred că trebuie să acceptăm că nu e normal să le pretindem astfel de competențe și să sprijinim înțelegerea mesajelor transmise. Ar fi scutit multă confuzie și multă neîncredere în grevă dacă ofertele ar fi venit însoțite de o interpretare clară din partea cuiva cu pregătire juridică, o traducere în termeni clari și ușor de înțeles a beneficiilor pe care le-am fi putut câștiga din ofertele primite. A interpreta și explica altora propuneri de acte normative nu e o sarcină simplă și în momente în care oamenii deja erau foarte tensionați din cauza grevei, bâjbâiala asta de „eu așa înțeleg, cred că e corect cum am interpretat” a făcut, în cancelarii și nu numai, mai mult rău cauzei decât bine.
Al doilea lucru care mi-aș dori să se schimbe în cadrul sindicatelor ține de fapt tot de încredere și comunicare. Evident că toți profesorii erau tensionați, atât cei în grevă cât și cei ce nu erau în grevă – eram obosiți de pichete și marșuri soldate tot cu lipsa de respect a guvernanților și amărâți de toate mesajele din social media despre așa văzutul program lejer al profesorilor și „nesimțirea” noastră de a cere să fie prioritizată educația. Pe acest tip de butoi de pulbere cred că e foarte important ca liderii locali sau județeni de sindicat în primul rând să empatizeze cu membrii de sindicat, apoi, înțelegând perspectiva și furia și frustrarea dar și idealurile spre care tind membrii, să ofere timp și spațiu pentru explicații, lămuriri și luări de decizii.
Realitatea însă, a lăsat de dorit și nu bănuiesc că s-a întâmplat din rea-voință, ci din neștiință. Trimiterea de mesaje cu oferte la ora 23 nu e normală. Am ajuns cu toții să fim lipiți de telefoane, s-au întâmplat ședințe de negocieri la ore neobișnuite, înțeleg tot contextul însă nu poți pretinde luarea celor mai bune decizii democratice când nu oferi oamenilor timp și spațiu în care să își exprime întrebările și îngrijorările. Ultima ofertă, cea care a fost acceptată de sindicate, s-a discutat într-un Zoom la nivelul județului. Liderul de sindicat care inițiase întâlnirea oferea atâtea asigurări bazate pe nimic altceva decât propria opinie, încât și eu care citisem oferta și mi se părea rezonabilă, am început să mă întreb dacă nu cumva e ceva ce îmi scapă sau dacă e ceva ce mi se ascunde. Speranța că vom putea accelera luarea deciziilor neținând cont de îngrijorările membrilor e deșartă. O astfel de abordare nu face altceva decât să planteze neîncredere și să micșoreze șansele de dialog real între lideri și membri de sindicat. În privința asta, cred că e nevoie să trimitem oamenii (atât membri, cât și lideri) la cursuri de comunicare asertivă. Doar atunci când ne vom asculta unii pe alții cu adevărat, vom putea să ne răspundem la întrebări și să prioritizăm pașii următori chiar conform cu vocea majorității.
Am citit și auzit multe voci nemulțumite după grevă, oameni care au spus că vor ieși din sindicat, că nu se simt respectați sau reprezentați. Pot să înțeleg furia și frustrarea, însă personal nu voi ieși din sindicat. În ciuda neajunsurilor detaliate mai sus, mișcarea sindicală, atât în abstract cât și în concretul post-greva, protejează angajatul mult mai bine decât ar putea-o face el pe cont propriu. În plus, cred că dacă observăm lucruri care nu funcționează într-un sistem, mai bine reparăm sau îmbunătățim ce nu merge, decât să aruncăm tot sistemul la gunoi. Personal, din grevă am rămas cu sentimentul de unitate din cancelaria școlii mele și cu dorința ca în mai multe contexte – școli sau întâlniri sindicale – să regăsesc onestitatea, transparența și empatia din școala mea.
