Am invitat câteva persoane – cadre didactice, eleve, părinți – să scrie despre greva recentă din învățământ, cum au fost afectați și ce lecții au învățat. Deschidem seria de articole cu un text scris de Costi Rogozanu, profesor de limba română în Ciorăști, județul Vrancea, membru de sindicat și jurnalist.
Pericolul cu protestele din zone profesionale bine educate este acela de a tot îmbălsăma situația în cuvinte, stări, emoții care n-au mare legătură cu starea de fapt. Se pare că educația are efectele ei secundare negative: să-ți tot faci despre tine filme că ești într-o misiune sublimă, că tu nu vrei bani, că vrei respect și toate celelalte vorbe zdrăngănitoare împopoțonate suprem cu arhaismul „dascăl”. Aș vrea să ieșim din aceste poezioare zaharisite și să vedem greva drept ce e: protest pentru drepturi.
Sunt de doi ani învățământ, am ceva experiență cu proteste de dinainte, situații de criză în câmpul muncii (și în interiorul câmpului jurnalistic, dar și în afară, crize pe care le-am acoperit ca ziarist), dar situația tot mi s-a părut una surprinzătoare, din mai multe motive. O să enumăr câteva dintre ele, împreună cu reușitele și eșecurile acestei greve de mari dimensiuni, prima după 18 ani în sistemul de educație din România.
Încă se pot face lucruri împreună. E atât de fragmentată societatea, e atât de pulverizată orice urmă de voință comună, încât am început să mă mir și când văd doi oameni ajutându-se la vreo treabă casnică. Cu atât mai mult mi s-a părut surprinzătoare hotărârea de a duce săptămâni de zile o grevă generală de lungă durată.
Liderii sindicali. Liderii care ne-au reprezentat la televizor nu au fost la înălțime. Mai ales că unul dintre ei (Hadăr) venea dinspre mediul universitar, zonă care în primele două săptămâni era orientată să spargă greva din preuniversitar, nu s-o încurajeze. Partea bună e că s-a văzut că nu e vorba de lideri, e vorba de dorința angajaților de învățământ. De multe ori, liderii au părut luați pe sus de voința venită de jos în sus. Pe final, liderii sindicali au și fost demonizați în dulcele stil clasic tefelist, că sunt corupți, că nu știu ce. Nu, singurul lor păcat e că nu par din lumea noastră, nu articulează cum trebuie mesajele, nu mai reprezintă cum trebuie un corp de lucrători care s-a schimbat mult în ultimii 20 de ani. Faptul că iau bani mulți nu e o problemă, e munca lor – problema e că astfel de venituri nu sunt taxate cum trebuie.
Suntem un fel de mică burghezie. Profesorii sunt prost plătiți, dar nu cel mai prost plătiți. Asta e mai greu să explici în societate. De ce zic că suntem un fel de mică burghezie? Pentru că, totuși, suntem undeva mult peste salariul minim, salariul pe care îl iau o proporție covârșitoare de muncitori. Dacă m-a enervat ceva în sloganurile noastre sindicale au fost fix mesajele de tip „nu suntem asistați” sau „suntem plătiți cât un casier”. Adică s-a văzut și la profesori disprețul pentru muncă fizică, pentru muncă necalificată, un dispreț stupid și autodistrugător. Ar trebui să ne mai curățăm de aceste fandoseli ale clasei mijlocii și să descoperim solidaritate sindicală dincolo de catedrele noastre.
Spărgătorii de grevă. Cum lucrez în mai multe școli, am avut ocazia să văd diverse comportamente. Spărgători de grevă n-au fost mulți, dar au avut retorici demne de interes. Bineînțeles, o parte au fost determinați să nu intre în grevă din motive clare, indiscutabile: destui nu-și permit să piardă nimic din salariu de la lună la lună, apoi a fost spaima de periclitarea vechimii, de periclitarea unor examene etc. Însă o altă categorie de spărgători de grevă a fost cea a celor care sunt nemulțumiți de sistemul ca atare. Pur și simplu, de o viață mergând prin examene de titularizare, fără posturi scoase, văzând tot felul de aranjamente la nivel județean, acești oameni nu mai vor să fie solidari cu nimeni. Reacția mi se pare deplasată, sigur, dar trebuie reținut totuși cât de multe avem de făcut și în autoreglementare.
Mituri. Sunt tot felul de mituri care circulă, inclusiv acela că nu sunt cadre destule. Ba sunt, vorba aia, sunt la al doilea examen de titularizare și suntem cam 50 de inși pe juma‘ de post. O competiție e, examenul, deși stupizel cu subiectele făcute pentru toceală fără sens, pare unul cinstit, problema e cu reglarea pe mai multe viteze a drepturilor: titulari și „frunze în vânt”. Apoi, e clar că avem și cadre nepregătite care intră în sistem nu neapărat pe calea dreaptă a titularizării. Există deci o selecție deja, există o bătaie și pe salariile alea mici, cum or fi, pentru că, vorba aia, mulți ne batem ca să ajungem măcar la privilegiul de a fi exploatați pe un salariu oricât de mic.
Banii pentru școli, nu pe cap de elev. S-a vorbit mai puțin despre revendicările care priveau mărirea bugetului pentru învățământ, deja privat de decenii de procentul alocat prin lege (celebrul 6%). La asta a contribuit și „bani pe cap de elev”, un concept care a atacat tot zonele deja vitregite, rurale și semiurbane, unde sunt puțini elevi. Aici politicienii și-au îndeplinit scopul, să pună batista pe țambal. Prestația profesorului Iohannis, jalnică. Sper să nu se întoarcă la catedră după ce termină mandatul ăsta dezastruos.
Am făcut grevă și pregătire cu a 8-a. Mi-a plăcut mobilizarea din teritoriu pentru clasa a 8-a. S-au spus multe tâmpenii despre cum au fost părăsiți elevii înainte de bac sau evaluare. Tâmpenii mai ales pentru că, după calendar, cele două clase erau oricum la final cu materia. Însă mulți am făcut și „pregătire neoficială” în timpul grevei. Elevii care au vrut au venit și au făcut mate și română, un ajutor normal care se putea da și fără să rămânem în grevă. A fost o formă de solidaritate și asta, solidaritatea elev-profesor. N-a fost o regulă, dar a fost foarte răspândită, din ce am văzut.
Am vorbit cu elevii despre grevă. Cum societatea noastră n-a mai văzut de ceva timp protest de așa amploare, pentru mulți copii greva reprezenta o gaură neagră, nu înțelegeau despre ce e vorba. Predau într-o zonă săracă. Le-am explicat din ce e compus salariul meu de aproape 3000 de lei, cu un opțional și cu dirigenție. Mulți au făcut ochii mari: e un salariu bun!, a exclamat un copil. De aia trebuie explicat de ce poți să te revolți când ai salariu bun, dar nu te poți revolta când prășești cu ziua. Mă rog, ideea e că această grevă a adus și una dintre cele mai interesante lecții de dirigenție de anul ăsta.
Nu prea cred în balivernele cu „prea mulți profesori proști”. Ce mă îngrijorează e faptul că și profesorii buni își pierd timpul cu prostii, cu meditații idioate pentru examene prost făcute. Cu mode de „dezvoltare personală” care au fost adânc împlântate în programe. Cu oengisme fără sens, bani care zboară pe lângă pereții școlii fără să ajute pe cineva – asta nu înseamnă că nu-mi doresc oengism cu sens, se poate și din ăla, numai să reziste printre adevărate firme de produs bani din proiecte.
Sfârșitul grevei și nedumeririle. Mulți au fost frustrați când greva s-a încheiat brusc, parcă prea brusc. De ce s-a încheiat așa? Dacă ne-au manipulat/vândut liderii? De data asta atacurile au fost nedrepte la adresa liderilor. Cam atât a fost posibil de data aceasta, niște revendicări și angajamente importante au fost obținute, cam astea sunt limitele grevei, pentru restul există mobilizare politică, pentru cine mai are chef și optimism.
Cum e în privat? Am lucrat în privat 25 de ani. Am avut și acolo clinciuri cu angajatorii, după care totul se termina cu o demisie, de fapt cu nimic rezolvat. Cine strâmbă din nas la sindicate să facă exercițiul de a lucra la patron vreo câteva luni. Pentru că, da, am văzut cam mult strâmbat din nas aiurea. Sindicatele trebuie întărite, schimbate, dar nu negate ca fenomen. Ele au ținut media salarială mult mai mare la bugetari, față de nebunia din privat. Ar trebui inventate solidarizări pentru sectoare din privat unde batjocura a fost și a rămas irespirabilă. Însă pentru asta e nevoie de multă educație: inclusiv de educarea lucrătorilor și lucrătoarelor de a nu-și mai fura singuri căciula la negru sau renunțând rapid la orice efort de solidarizare aici. Știu că pretind imposibilul, dar, deși lucrez pe un salariu mai mic decât în presă, un job cu toate dările plătite, cu un contract clar în care am și eu ceva protecție, e o adevărată butelie de oxigen pe lângă țepele și abuzurile din privat.
Cine ne mai apără? Greva a fost și o lecție despre pe cine te mai poți baza în situații de criză în România. Pe presă nu prea. Guvernul a avut o strategie de demonizare, de aruncare a părinților în capul profesorilor, de la bun început. La televizor a fost festival de demonizare a profesorilor, cu alde Dana Budeanu și alți Ciutaci în frunte. Interesant cum toți anti-sistemii lui pește prăjit au fost aliniați ca niște soldăței de partea puterii împotriva grevei. Partidele de opoziție (AUR, USR) au tăcut mâlc sau au debitat tâmpenii, precum unii de la USR care iar visau la o educație și mai privatizată. Iar AUR n-a făcut decât să compromită cu niște gherțoi care au făcut scandal primul mare miting al profesorilor, din seria de trei. Toate buletinele de știri au început atunci cu auriștii, nu cu greva. Sarcina esențială au preluat-o rețelele sociale, unde au apărut multe prostii, dar și mărturii esențiale dinspre educatori. Cum e posibil să dai știri cu grevă săptămâni de zile și să nu ai invitați în studio profesori, învățători? Să nu ai decât trei capete de lideri de sindicat și atât, zile în șir!
Greva mi-a dat ceva speranță în organizare și rezistență colectivă. Și sper că le-a reamintit tuturor că lupta cu angajatorii nu se face de pe poziții fandosite, de „dascăli”, ci de pe poziții clare de angajați, cu cerințe clare. Greva se învață, nu e ceva natural. Natural e să consideri că n-ai drepturi și că tot ce poți obține pentru tine e prin sustragere și egoism.
