Un reportaj realizat de televiziunea Digi24 în toamna anului trecut ne-a reamintit cum sunt portretizați de multe ori tinerii în media când vine vorba de relația lor cu piața muncii. Reportajul prezintă desfășurarea unei burse de locuri de muncă din județul Giurgiu, iar concluzia e gata introdusă în titlu – „Tinerii dintr-unul din cele mai sărace județe ale țării refuză joburile grele” – nu prea ar fi multe de explicat despre mesajul materialului.
Reportajul trebuie privit în ansamblu, întrucât nu este un caz izolat: la o simplă căutare pe Google, găsim pe același site câte un articol pe același subiect din 2016, 2017, 2018 și tot așa până în 2022. Nu că ar fi singurul, poezia „tinerii nu vor să muncească” e repetată cu aceeași sârguință și pe alte site-uri, fie că vorbim de televiziuni, redacții online, și mai multe televiziuni, iar unele articole sunt atât de bizare că nici nu știi ce să comentezi.
E însă treaba asta adevărată? Sau doar piperează unii știrile ca să crească numărul de cititori? Cel mai bine, să ne uităm pe cifre și să comparăm cu realitatea prezentată pe micile ecrane.
Ce spun aceste cifre?
Cifrele ne spun niște realități concrete. Dacă stăm bine ori stăm prost putem să spunem doar după ce punem totul în context, după ce comparăm, de exemplu, rata de ocupare a forței de muncă în rândul tinerilor cu cea națională și cu cea din alte țări. Ori, chiar și după aceea, lucrurile devin mai nuanțate: bunăstarea nu se măsoară doar în procentajul de angajați. Pentru acest articol însă, ne interesează doar informațiile care demontează mitul „tinerii sunt leneși”.
Dacă ne uităm pe datele de la Institutul Național de Statistică (INS), vedem că rata de ocupare a forței de muncă în România pe vârsta de 20-64 de ani era de 69% din populația activă în trimestrul II al anului 2022. Ce-i drept, în urma mediei UE de 74,8%. Pe șomaj stăm ceva mai bine decât media – 5,3%* în România față de media UE de 6,6%. Cifrele însă nu spun întreaga poveste: fără emigrația masivă pentru muncă sezonieră ori permanentă peste hotare, lucrurile ar sta mult diferit, într-un sens negativ.
Ajungem acum și la tineri. Tot INS ne oferă și tabelele de mai jos unde, într-adevăr, rata șomajului din 2022 la tinerii de 15-24 de ani (22%) e mai mare decât media națională de 5,3%. Dar ce să vezi, toate țările UE au o rată mai mare de șomaj la tinerii sub 25 de ani decât restul categoriilor de vârstă. La fel de puțin surprinde și că șomajul în rural e aproape cu 50% mai mare ca cel din urban.
Oricum, depinde și pe ce categorii de vârstă vrei să compari. Dacă vorbim de categoria de vârstă 15-24 ani, suntem pe locul 5 în UE, cu 22% șomaj – cam pe la același nivel ca Suedia, ceea ce iar pică prost pentru cei cărora le plac stereotipurile superficiale. Dar dacă e să ne uităm pe categoria 25-29 de ani, vedem că avem o rată de ocupare de 71,3%, aproape cât media UE de 74,3%. Ba chiar, până prin 2020, stăteam simțitor mai bine decât media Uniunii. De ce?
Răspunsul ni-l spun Organizația Internațională a Muncii și Națiunile Unite: pandemia COVID-19 a lovit în mod disproporționat tinerii și în special femeile tinere – la fel cum arată și graficul de mai sus. În plus, tinerii sunt dintotdeauna dezavantajați, iar asta dintr-un motiv destul de evident: e dificil să te angajezi ca tânăr, în condițiile în care anunțurile de angajare cer aproape mereu experiență, chiar și pentru poziții entry-level.
Ce este totuși adevărat este că România stă mai prost decât restul țărilor la integrarea tinerilor în muncă, după cum arată și o analiză Contributors. Progresele noastre în privința asta au fost foarte mici în ultimii 10 ani și nici nu mergem spre un viitor luminos. Unul dintre vinovați rămâne educația – ori, mai bine spus, lipsa ei și părăsirea timpurie a școlii. Exact cum te-ai aștepta, mai multe clase absolvite înseamnă mai multe șanse de a te angaja pe un loc de muncă mai bun. E de ajuns să comparăm rata de încadrare în muncă a tinerilor de 15-29 de ani cu cel mult 8 clase (18,3%) față de cei care au absolvit cel puțin liceul (41%) și vedem ce diferență uriașă e.
Așadar, devine mai clar acum că problema șomajului în rândul tinerilor nu constă în a vrea sau a nu vrea, ci într-o problemă de politici publice. În loc să discutăm de tratarea cauzei, abandonăm generații întregi de copii sărăciei, după care abia așteptăm să facă 18 ani ca să-i putem bălăcări în reportaje video pentru presupusa „lene”. Când, de fapt, nu e vorba de nicio lene, mulți lucrează încă de la vârste fragede în condiții nepermis de grele pentru un copil, doar că la negru.
Cum se construiește narativa:
Luată la bani mărunți, teoria „tinerii nu vor să muncească” nu se susține. În astfel de condiții, unele materiale nu pot fi catalogate ca altceva decât o însăilare de stereotipuri, clișee și alte neadevăruri pe care continuăm să le vedem repetate, oricât ar intra în coliziune cu realitatea.
De altfel, analiza Digi nu este una onestă: materialul nu vorbește despre competențele cerute la angajare, despre ce salarii oferă, unde sunt joburile raportat la unde locuiesc potențialii angajați ș.a.m.d. Nu cred că un angajat Digi ar fi dispus să facă zilnic o navetă de câte o oră și jumătate sau chiar două ore, pentru un job solicitant fizic, iar la final de lună să încaseze salariul minim sau puțin peste, în condițiile în care nevoile curente sunt mult mai mari și de multe ori pot fi satisfăcute mai bine din munca la negru, plătită în apropierea Bucureștiului mult peste nivelul salariului minim.
De ce, atunci, sunt promovate atât de mult astfel de teorii despre „tinerii leneși”? Le luăm pe rând:
Mereu se aude vocea angajatorului, niciodată a angajatului
„Viața e complexă și are multe aspecte” spunea cu ironie Gheorghe Dinică în Filantropica. Nu pare că se aplică însă și în reportajele despre (ne)munca tinerilor. Aici se pare că sunt destul de puține aspecte – și cam toate susțin doar perspectiva angajatorului. De asta mereu îi vedem pe ei la microfon plângându-se că generațiile mai tinere nu vor să muncească, vor salarii mari, dar nu sunt pregătiți. Tot angajatorii cer cu fiecare ocazie ca tot sistemul de învățământ și de asistență socială să fie modelat doar după nevoile lor.
În rare ocazii ne e dat să vedem și angajatul vorbind, dar numai dacă e pe linia favorabilă angajatorului și dacă se plâng de generația mai tânără. Aici la minutul 2:00 vedem cum un muncitor pe șantier se plânge că cei mai tineri „nu prea au chef de lucru”, însă admite că, „într-adevăr, e și programul de 10 ore”. Într-adevăr, cine nu ar vrea să muncească în condiții grele peste limita legală de 8 ore pe zi?
Sunt atâtea articole despre munca exploatativă și ilegală a angajaților pe litoral, dar mereu vedem doar perspectiva patronului de hotel. Sunt mulți reprezentanți sindicali care spun că salarizarea și condițiile insuportabile sunt cauza lipsei ocupării forței de muncă, dar, tare bizar, nu apuci să-i vezi mai niciodată în reportajele de pe acest subiect.
Importăm cu succes idei false din afară
Lesne de înțeles, n-am inventat noi românii nici energia electrică, nici propaganda despre oamenii care nu vor să muncească. Știi probabil imaginea asta de mai jos care a circulat pe net ultimele luni cu decupaje din diferite ziare din aproape 130 de ani despre cum oamenii „nu mai vor să lucreze”.
Și ca-n orice stil muzical care se desparte după în tot felul de subgenuri, așa și din clișeul inițial s-a dezvoltat clișeul că „tinerii nu mai vor să lucreze”. Cel mai cunoscut exemplu rămâne stereotipul milenialului self-entitled, despre cum, chipurile, tinerii din generația Y sunt leneși, cred că li se cuvine totul și vor rezultate rapide în carieră, dar nu sunt dispuși să lucreze pentru ele. Clișeu dovedit fals și demontat de nenumărate ori.
Nu e nici primul, nici ultimul slogan pe care îl importăm din afară, chit că n-are acoperire nici în alte țări, nici la noi. Clișeele acestea prind nu pentru că sunt adevărate, ci pentru că reprezintă ceea ce unii voiau deja să creadă că e adevărat. Pentru generațiile mai în vârstă e bine pentru că le confirmă ideea preconcepută că „pe vremea noastră se făcea treabă, nu ca acum”. Pentru angajator cu atât mai bine: problema e la angajat, niciodată la noi.
Ce e de făcut?
De la salarii mai mari și până la asigurarea mobilității, sunt atât de multe măsuri necesare încât nu avem loc să le discutăm pe larg într-un singur articol. Dar, dacă vorbim strict de demontarea acestui mit fals – care contribuie la proasta salarizare a tinerilor – un prim pas pentru tinerii angajați ar fi să aibă o voce mai puternică astfel încât să nu mai poată fi ignorați pe viitor. O democratizare a locului de muncă ar însemna nu doar o voce mai puternică, ci ar duce inevitabil și la condiții de muncă mai bune.
Uniunea Europeană pare să facă primii pași înspre a susține ideea de democratizare a locului de muncă prin Directiva pentru salarii minime decente, susținută de Comisie, Consiliu și Parlamentul European. Pe lângă stabilirea unui salariu minim european, statele membre cu o acoperire a negocierilor colective mai mică de 80% ar trebui să stabilească un plan de acțiune pentru a atinge acest grad. Adică exact ce vorbeam mai sus: mai multă reprezentare a angajaților, mai multe negocieri, mai multă democrație. Iar acest plan de acțiune trebuie realizat în următorii doi ani, după largi consultări și cu un obiectiv cu termen limită concret. Practic, suntem „obligați” să facem mai mult decât un „ne dorim să”. După ani și ani de regres, ar fi o gură de aer proaspăt pentru toți lucrătorii din România să vedem în sfârșit o îmbunătățire a situației drepturilor la locul de muncă.
*Toate datele sunt extrase din ultimele statistici disponibile pentru anul 2022
