N-am fost niciodată în Cuba. Și totuși, de ce mi-ar păsa de o insulă cu doar zece milioane de locuitori, aflată la mii de kilometri depărtare, în Caraibe?
De la revoluție la tricourile cu Che Guevara
Dincolo de afinitățile ideologice, Cuba e un spațiu care produce fantasme. Nu degeaba tricourile și șepcile cu Che Guevara sunt peste tot. Numai în București există cel puțin trei cluburi botezate după, El Comandante, El Grande Comandante și El Comandante Junior, toate folosind brandingul revoluției cubaneze. Radio Guerilla e un alt fel de apropriere culturală a revoluției, un post profund anticomunist. Ce lume stranie avem. Și la Cluj mai există un Che Guevara Social unde fac o Paloma bună. Și, bineînțeles, aprecierea pentru rom și pentru trabucuri.
Cuba pare un spațiu care fabrică fantasme: bărbați frumoși și puternici care luptă pentru dreptate, femei dârze și exotice care te îmbie. Dar dincolo de clișeu mai e ceva. În ciuda tuturor criticilor care i se aduc, în Cuba căsătoria între persoane de același sex e legală, iar avortul e permis prin lege din 1965, unul dintre primele state din America Latină care au făcut acest pas. În 2022, printr-un referendum la care a participat aproape trei sferturi din electorat, cubanezii au adoptat un nou Cod al Familiei: căsătorie și adopție pentru cuplurile de același sex, drepturi reproductive garantate, responsabilitate parentală în locul „custodiei” asupra copilului. E considerat azi una dintre cele mai progresiste legislații despre familie din America Latină. La asta se adaugă una dintre cele mai bune strategii de sprijin pentru femeile însărcinate, pentru mame și pentru copii.
Și, fiindcă veni vorba de realizări sociale: tot aici a avut loc, în 1961, una dintre cele mai ambițioase campanii de alfabetizare din istorie. În mai puțin de un an, circa 250.000 de voluntari, mulți dintre ei adolescenți, peste jumătate fete și femei, cel mai tânăr de numai 8 ani, au învățat să scrie și să citească aproape 700.000 de oameni, prăbușind analfabetismul de la 23% la sub 4%, o performanță recunoscută de UNESCO. (Una dintre eleve avea 106 ani și se născuse în sclavie.) De atunci, educația e gratuită până la nivel universitar, iar sănătatea e tratată ca un drept, nu ca o marfă. Cuba are una dintre cele mai mari densități de medici din lume și un internaționalism medical fără egal: zeci de mii de doctori cubanezi au lucrat pe tot globul, Școala Latino-Americană de Medicină (ELAM) pregătește gratuit studenți săraci din zeci de țări, iar Brigada Henry Reeve, botezată după un newyorkez care a luptat pentru independența Cubei, a fost premiată de OMS pentru intervențiile în dezastre și epidemii, inclusiv în pandemie, când Cuba a fost singura țară din America Latină care și-a produs propriile vaccinuri anti-COVID. (În 2005, după uraganul Katrina, Havana a oferit Statelor Unite 1.600 de medici; n-a primit niciodată un răspuns.)
De ce Cuba? Pentru că e socialistă (încă).
Pentru că a avut o revoluție care a inspirat inclusiv pe detractorii ei. Da, Che a fost comodificat, dar până la urmă Cuba există încă. Uneori pare o explicație leneșă că orice e acaparat de capitalism și nu mai avem scăpare, oricum totul e comodificat în capitalism; mi se pare cam tautologică. În fine.
Cuba VS SUA
De ce Cuba? În primul rând pentru istorie. Pentru că:
Pentru revoluție și pentru Statele Unite. Aceleași State Unite care acum împlinesc 250 de ani și care acum sufocă insula printr-o blocadă de peste șase decenii. Revoluție SUA ar fi putut să nu reușească fără ajutorul Havanei: în 1781, când armata lui Washington nu mai avea cu ce să-și plătească soldații, negustorii și locuitorii Havanei au strâns în câteva zile aurul și argintul care au finanțat victoria decisivă de la Yorktown. Și totuși, când au pus mâna pe Cuba în 1898, sub pretextul unei „eliberări” (în logica doctrinei Monroe), americanii au declarat că insula nu e capabilă să se guverneze singură. Au ocupat-o militar până în 1902 și au impus Amendamentul Platt, care le dădea dreptul să intervină oricând. Toate astea după zeci de ani de lupte pentru independență duse de José Martí,apostolul libertății cubaneze, căzut în luptă în 1895, al cărui nume îl poartă azi aeroportul internațional din Havana.
Pentru mambises. Pentru lupta lungă de un secol. La 10 octombrie 1868, Carlos Manuel de Céspedes și-a eliberat sclavii, le-a cerut să i se alăture și a pornit, prin Grito de Yara, Războiul de Zece Ani. Pentru Antonio Maceo, „Titanul de Bronz”, și pentru Protestul de la Baraguá, prin care a refuzat să capituleze. Pentru Mariana Grajales, mama familiei de luptători, devenită mama națiunii. Generații întregi au murit pentru independență înainte ca aceasta să fie, în sfârșit, confiscată în 1898.
Pentru Maria din El Cobre. Pentru Fecioara Carității din El Cobre, Cachita, patroana Cubei, și pentru povestea satului ei. Sclavii regali din minele de cupru de la El Cobre, cobreros, au luptat mai bine de un secol, prin fugă, prin procese, prin răscoală, până când, în 1800, coroana spaniolă le-a recunoscut printr-un decret libertatea colectivă și pământul. O formă de libertate fără precedent în lumea colonială a vremii.
Pentru cei care s-au răsculat. Cu mult înainte de revoluție, sclavii s-au ridicat iar și iar. Conspirația lui José Antonio Aponte (1812) a fost una dintre cele mai mari din istoria insulei. Iar la moara de zahăr Triunvirato, în Matanzas (1843), revolta a fost condusă de două femei aduse în lanțuri din Africa, Carlota și Fermina Lucumí. Carlota a murit cu maceta în mână; Fermina a fost împușcată în 1844, în valul de teroare cunoscut drept La Escalera, „Anul Biciului”. Numele Carlotei avea să se întoarcă, peste un secol, de cealaltă parte a Atlanticului.
Cuba revoluționară
Pentru toți cei care au murit ca să scape din sclavie.
Pentru revoluție. La 10 martie 1952, Fulgencio Batista a dat o lovitură de stat și a anulat alegerile pe care urma să le piardă. Sprijinit prompt de Statele Unite, a suspendat Constituția din 1940, a dat insula pe mâna marilor latifundiari și a mafiei americane, cazinouri, bordeluri și jocuri de noroc la Havana, și a condus prin teroare. Estimările vorbesc de până la 20.000 de morți, mulți torturați, unii spânzurați și lăsați în stradă ca avertisment. Până și Kennedy avea s-o numească „una dintre cele mai sângeroase și represive dictaturi din lunga istorie a represiunii latino-americane”. Împotriva ei s-au ridicat, în 1953, atacul de la cazarma Moncada și, în 1956, debarcarea de pe iahtul Granma.
Pentru Che. Pentru medicul argentinian Ernesto Guevara, care a urcat pe Granma și a coborât comandant, apoi ministru și care, în loc să rămână la putere, a plecat să facă revoluție mai departe, în Congo și apoi în Bolivia. Acolo a fost prins, la 8 octombrie 1967, în râpa Quebrada del Yuro, de un batalion de rangers bolivieni instruiți de americani. A doua zi, dintr-o școală sărăcăcioasă din La Higuera, înaltul comandament bolivian a dat ordinul de execuție. L-a împușcat sergentul Mario Terán, iar de față se afla agentul CIA Félix Rodríguez, care i-a luat ceasul Rolex. I-au tăiat mâinile ca dovadă și i-au ascuns trupul; a fost găsit abia în 1997. Și totuși fața aceea e azi pe toate tricourile.
Pentru cele câteva sute de tentative de asasinat pe care le-a supraviețuit Fidel. Fabián Escalante, fostul șef al contraspionajului cubanez, a numărat 638 , de la trabucuri explozive la milkshake-uri otrăvite. Niciuna nu a nimerit.
Pentru sindromul Havana.
Pentru Angola. În 1975, când Africa de Sud a apartheidului a invadat Angola proaspăt independentă, Fidel a trimis peste ocean zeci de mii de soldați. Misiunea s-a numit Operațiunea Carlota, da, în cinstea sclavei rebele din Matanzas. Vreme de aproape un deceniu și jumătate, cubanezii au luptat și au murit (peste 2.000) alături de angolezi. În 1988, la Cuito Cuanavale, au oprit și au întors armata sud-africană, considerată până atunci invincibilă. A urmat independența Namibiei și începutul sfârșitului pentru apartheid. Eliberat din închisoare, Nelson Mandela a venit la Havana și a spus: „Fără înfrângerea de la Cuito Cuanavale, organizațiile noastre nu ar fi fost legalizate.” Cuba n-a cerut nimic în schimb, nici petrol, nici pământ.
Cuba și Puerto Rico
Pentru Puerto Rico.
Pentru Pedro Albizu Campos, primul portorican absolvent de Harvard Law, liderul Partidului Naționalist, care a petrecut vreo 26 de ani în închisorile coloniale americane și care susținea că a fost supus unor experimente cu radiații. Revoluția cubaneză nu l-a uitat niciodată: în exilul mexican, Fidel și Che frecventau casa soției lui, peruana Laura Meneses, care corecta scrierile Mișcării 26 Iulie înainte ca acestea să fie publicate. Cuba a militat constant pentru independența portoricană și pentru eliberarea lui Albizu.
Pentru Confederația Antileană, pentru visul de a uni Cuba, Puerto Rico și Hispaniola (Haiti și Republica Dominicană) într-o singură familie de popoare libere. Ramón Emeterio Betances, Eugenio María de Hostos și José Martí au crezut în ea. Betances a întors chiar sloganul doctrinei Monroe: „America pentru americani” în „Antilele pentru antileni”.
Pentru Haiti, unde a avut loc prima revoluție anticolonială victorioasă împotriva sclaviei (1791–1804), prima republică condusă de foști sclavi, și care a rămas etern pedepsită pentru asta. În 1825, Franța a trimis flota și a smuls Haitiului o „despăgubire” de 150 de milioane de franci-aur pentru sclavii și plantațiile „pierdute” de foștii stăpâni, o datorie pe care insula a sfârșit de plătit abia în 1947. La fel, Cuba e pedepsită până azi, prin blocadă, pentru îndrăzneala de a fi liberă.
Pentru că a fost poarta care, din păcate, a deschis Americile pentru europeni. Havana era la început doar un port. A devenit cetate fortificată după ce, în 1555, corsarul francez Jacques de Sores a cucerit-o, n-a găsit aurul pe care-l căuta și, în ciudă, a ars o bună parte din oraș. Spania a ridicat atunci fortărețele care au făcut din Havana „cheia Indiilor”.
Pentru toți cei care visează.
Pentru că trăim pe marginea unei prăpăstii dintre lumi. Poate că nu vom prinde noi clipa în care se schimbă polii geopolitici. Dar aș vrea ca istoria să nu uite că undeva, cineva privea morții din Palestina, Liban, Iran, Sudan, blocada din Cuba… și se gândea: Tu querida presencia, Comandante Che Guevara.
¡Que viva Cuba! ¡Hasta la victoria siempre!
Imagine: poster din 1972 de Heriberto Echevarría, poster cu Fidel Castro cu autor necunoscut, poster din 1970 de Ernesto Padrón.