Puține cuvinte sunt la fel de încărcate simbolic în România ca „muncă”. Cuvântul, aparent neutru, funcționează în realitate ca un mecanism de ierarhizare morală. Prin el, separăm oamenii „harnici” de cei „leneși”, „activii” de „asistați”, „producătorii” de „consumatori”. Într-o societate marcată de inegalități adânci și de o tranziție economică prelungită, munca a devenit nu doar o necesitate, ci un criteriu de valoare umană. Cercetarea realizată de Asociația Politeia în proiectul „Muncă, stigmatizare și reprezentări mediatic-discursive”, ne arată că presa românească vorbește mai puțin despre muncă, și mai mult despre moralitate. În mass-media, nu condițiile de muncă, politicile sociale sau mecanismele de exploatare sunt subiectul principal, ci cine merită sau nu merită să fie ajutat, angajat, ascultat.
Analiza a peste 1.500 de articole online din raport arată un tipar constant: în presa românească, „munca” este legată mai degrabă de comportamente și caractere decât de drepturi și structuri. Tinerii „nu vor să muncească”, persoanele care beneficiază de sprijin social „profită de sistem”, persoanele migrante „ne iau locurile de muncă”, bugetarii „trăiesc din banii noștri”, iar persoanele care fac muncă sexuală digitală „au ales calea ușoară”. În contrapunct, antreprenorii sunt portretizați ca modele morale, „cei care țin economia în spate”, simboluri ale reușitei și demnității individuale.
Astfel, mass-media conturează o hartă morală a societății, unde valoarea se măsoară în gradul de conformare la mitologia neoliberală a „muncii cinstite”. Cei care se abat de la normă sunt transformați în exemple negative, de la care trebuie să învățăm ce nu trebuie să fim.
Discursul despre muncă e rareori neutru. El este, de fapt, o formă de control social. În loc să explice cauzele structurale ale precarității, lipsa investițiilor publice, discriminarea, economia informală, migrația forței de muncă, presa preferă să identifice vinovați morali.
„Asistații sociali” devin o categorie mitologică, menită să întruchipeze lenea și dependența; muncitorii migranți, fie eroi ai sacrificiului, fie intruși; femeile din industria videochatului, fie emancipate prin sexualitate, fie corupte de ea.
Această moralizare constantă nu face decât să reproducă rușinea ca instrument de disciplină. Într-o cultură media care glorifică succesul individual, rușinea devine singura politică socială: dacă nu reușești, e vina ta. Dacă ești sărac, ești suspect. Dacă nu muncești, nu exiști.
Dacă există o figură pozitivă incontestabilă în acest peisaj mediatic, aceea este antreprenorul. El este imaginea ideală a cetățeanului „modern”: autonom, vizionar, neplângăcios, capabil să se „ridice prin forțe proprii”. Dar glorificare nu este inocentă. Ea oferă o narațiune compensatorie într-o societate care nu mai poate promite un viitor mai bun, dar poate promite iluzia controlului individual.
Ceea ce lipsește aproape complet din acest peisaj mediatic este complexitatea umană a muncii.
Presa vinde prin extreme: succesul spectaculos sau eșecul rușinos. În ambele cazuri, se ratează discuția esențială : cum se distribuie puterea, siguranța și demnitatea în câmpul muncii.
De ce contează toate acestea ?
Modul în care vorbim despre muncă modelează felul în care ne raportăm unii la alții. Un discurs public dominat de rușine și vinovăție nu face decât să normalizeze inegalitatea și să izoleze categoriile vulnerabile.