Încă trăim, din păcate, într-o țară în care femeile nu sunt doar abuzate, ci și abandonate de exact sistemele care ar trebui să le protejeze. Femicidul în România nu este o excepție tragică, ci este o constantă. O femeie moare aproape în fiecare săptămână în urma violenței domestice. Ucise de soți, iubiți, foști parteneri, tați, fii. Ucise pentru că au îndrăznit să plece, să spună „nu”, să-și trăiască viața fără lanțuri. Ba uneori, ucise chiar în ciuda faptului că au ales să rămână, să se supună. Poate că motivul și circumstanțele diferă de la caz la caz, însă toate au un lucru în comun: cruzimea cu care au fost omorâte chiar de către bărbații pe care acestea i-au iubit.
În doar zece luni din 2025, peste 40 de femei au fost ucise, una la fiecare săptămână. Când am început să redactez acest articol, numărul victimelor era 25, însă am fost nevoită să îl mai editez de 4 ori de atunci, primind cu neputință știri peste știri a unei noi tragedii, în unele cazuri acestea întâmplându-se chiar la o zi distanță. Au fost peste 40.000 de intervenții ale poliției în doar patru luni ale acestui an, adică 14 cazuri de violență domestică pe oră. Cazul din Cosmopolis, cel mai recent la momentul începerii redactării acestui articol, unde o femeie însărcinată a fost împușcată în plină zi, în fața fetiței ei, nu a fost un accident. A fost (abia) al 25-lea femicid dintr-un șir lung și previzibil. Un șir în care poliția, autoritățile, sistemul știau de agresor, de ani buni de zile. Un șir care nu s-a oprit acolo, când lumea a ieșit în stradă și a strigat pentru siguranță și protecție. Un șir care a fost urmat de încă alte minim 15, precum: o femeie omorâtă în bătaie, o femeie omorâtă cu sânge rece și apoi incinerată de un bărbat care în prezent este încă în urmărire generală, iar șirul poate continua, fiecare poveste fiind, parcă, mai brutală decât cealaltă. Și totuși, realitatea ne tot dovedește în mod repetat că multe femei nu sunt ascultate decât atunci când sunt deja moarte. Ba mai mult, ne putem întreba: sunt femeile ascultate, măcar, vreodată? Sunt aceste tragedii privite de autorități ca mai mult decât o statistică în continuă creștere?
O femeie ucisă de un bărbat apropiat. Un tipar atât de clar încât nu mai putem vorbi despre „crime pasionale”, „neînțelegeri în cuplu” sau „drame familiale”. Iar acest lucru nu este o pură întâmplare. Este un sistem care eșuează în fiecare zi. Un stat care răspunde la disperare cu hârtii, la ordine de protecție cu ridicări din umeri, la urlete cu liniște. Se numește FEMICID. Și România nu mai poate refuza să-l numească așa.
Statul și cultura națională, complici la ura față de femei
Instituțiile statului oferă un mediu fertilcel mai fertil mediu posibil pentru agresori. Poliția, în multe cazuri, ignoră plângeri. Judecătorii emit ordine de protecție pe hârtie, fără nicio garanție că vor fi respectate. Centrele pentru victime sunt puține, subfinanțate, iar multe femei nici nu știu că ar avea opțiunea să ceară ajutor.
Când o femeie sună la 112 și spune că a fost amenințată, e întrebată dacă „a fost lovită” sau dacă „nu exagerează un pic”. Când se prezintă cu vânătăi, e trimisă acasă, să se „împace” cu agresorul care, nu o dată, o ucide în zilele următoare.
Și apoi ne mirăm. Ne prefacem că n-am știut. Ieșim în stradă. Apoi trecem mai departe, fără vreo schimbare reală.
În loc să vorbim despre misoginie sistemică, România preferă să-i pună femeii întrebări: „Dar tu ce ai făcut să-l enervezi?”, „De ce nu l-ai părăsit mai devreme?”, „De ce nu ai mers la poliție?”, sau chiar
„Păi de cine vă este frică? Alo, de cine vă este frică?”
(-preluat din apelul telefonic dintre 112 și Alexandra Măceșan,cazul de femicid din 2019 care a înspăimântat lumea și de la care nu s-a îmbunătățit nimic, 6 ani mai târziu)
De parcă, indiferent de situație, e vina femeii că ar fi trebuit să se protejeze mai bine, nu a unui bărbat că o abuzează, sau chiar că alege să îi termine viața.
Avem o cultură care minimizează controlul, violența psihologică, umilirea, urmărirea, amenințarea. Care le numește „iubire”, „posesivitate” sau „drame de familie”. Și le învață pe fete, de mici, că trebuie „să îndure”, „să fie înțelegătoare”, „să nu-l provoace”.
România nu vrea încă să-și privească în ochi realitatea: că urăște femeile mult mai mult decât le iubește. Că le lasă să fie controlate, abuzate, învinovățite și, în cele din urmă, omoarâte. Apoi le înmormântează în liniște și trece mai departe. Însă golul lăsat în urmă este etern, chiar dacă rămâne în umbră sau în afara știrilor de la ora 17.
Femicidul nu e o tragedie izolată. E politică.
Fiecare crimă este o consecință a unui sistem construit să ignore viețile femeilor. Când o femeie moare, nu doar agresorul e vinovat, ci și polițistul care a râs de plângerea ei, judecătorul care a refuzat ordinul de protecție, vecinii care au tăcut, școala care nu a educat băieții, familia care i-a spus „stai cu el, că-i tatăl copilului”.
E o responsabilitate colectivă. Și un eșec național.
În ultimii ani, măsurile de protecție implementate la nivel național au fost limitate și insuficiente pentru a face față unei probleme atât de vechi și atât de normalizate în societatea românească. Da, avem Legea nr. 217/2003 privind prevenirea și combaterea violenței domestice, modificată și completată de nenumărate ori. Da, avem Legea nr. 146/2021, care prevede posibilitatea emiterii ordinului de protecție provizoriu direct de către polițist, fără a mai aștepta intervenția instanței, și care introduce conceptul de „brățară electronică” pentru monitorizarea agresorilor. Pe hârtie, sună frumos. În realitate, aceste legi sunt adesea doar niște texte frumos ambalate, lăsate să prindă praf între rafturile instituțiilor care ar trebui să le aplice.
Este o realitate crudă: legile există, dar aplicarea lor este selectivă, birocratică și, uneori, profund misogină. Se vorbește despre „toleranță zero” față de violență, însă sistemul continuă să tolereze exact ceea ce pretinde că ar combate. România are nevoie nu doar de legi noi, ci de o schimbare culturală și instituțională: de un aparat de justiție care să creadă victimele, de polițiști instruiți să intervină, de judecători care să înțeleagă ce înseamnă trauma, de o societate care să nu mai ridice din umeri când aude „așa e la noi”.
Până atunci, orice lege nouă va rămâne o fațadă. O promisiune frumoasă scrisă pe hârtie, dar golită de sens în fața realității: o realitate în care femeile încă mor cu ordinele de protecție în mână.
Ce ne trebuie?
Este dificil să întocmim o listă definită de măsuri ce ar duce la dispariția unei probleme atât de adânc înfiripate cultural în societatea noastră, însă specialiștii, ONG-urile și femeile pot cădea de comun acord asupra unor măsuri legale menite să prevină, precum:
- O lege clară care definește femicidul ca infracțiune distinctă, nu doar o „variantă” de omor.
- Ordine de protecție reale, monitorizate electronic, implementate în timp util și cu posibilitatea de a fi pe viață.
- Instruirea reală a poliției și judecătorilor privind violența de gen, cât și consecințe drastice pentru nerespectarea sesizărilor, precum interzicerea de a mai activa în domeniul justiției.
- Programe de educație despre consimțământ, respect și relații sănătoase încă de la ciclul primar, cât și implicare activă a școlilor în raportarea cazurilor de violență și abuz în familie, chiar dacă nu implică în mod direct copilul ci doar părinții (bine-cunoscutul „tata o mai bate pe mama, dar așa face el”).
- Centre de urgență accesibile în toate județele, nu doar în orașele mari și, de preferință, nu doar în reședințele de județ, fără limită de 30 de zile în cazurile de tentativă de omor.
- Presă care să înceteze cu titluri de tipul „a omorât-o din gelozie” și să spună adevărul: a ucis-o pentru că a fost crescut într-o lume care i-a permis ca femeile să fie tratate drept bunuri ce pot fi înlocuite.
Până când?
Până când vom mai merge la înmormântări de femei tinere, mame, adolescente, și ne vom minți că „nu putea fi evitat”?
Până când vom mai învăța fetele să fie prudente, în loc să-i învățăm pe băieți să nu fie agresori?
Până când vom mai număra victime, în loc să le protejăm?
Femicidul nu e o fatalitate. E alegerea colectivă a unei societăți care nu s-a unit încă să se schimbe. Este momentul să nu mai întoarcem privirea și să ne asigurăm că fetele noastre vor putea ajunge femei într-o societate care le respectă, le iubește, le vrea în viață și fericite, lipsite de frica de a alege pentru sine momentul în care să plece.
Și noi? Ce alegem să facem?
Acest articol este realizat în cadrul proiectului Munca în imaginarul socio-cultural – deconstrucții discursive, proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.