Trecând peste titlurile bombastice din presă, cele mai multe persoane tinere își caută de muncă, vor să muncească și fac tot ce pot pentru asta. Ele fac, cu siguranță, mai multe decât agajatorii.
Problema cu care se confruntă aceștia ține, de fapt, de natura instabilă și exploatativă a pieței muncii. Aceasta este modelată la momentul actual de interesele patronatelor și de ,,targeturile anuale” și niciodată de nevoile celor care muncesc, produc, creează sau îngrijesc. La ce ne trebuie un parcurs predictibil și condiții bune de viață, oricum?
Prea puține joburi pentru câți absolvenți sunt
Nu există atâtea locuri de muncă pentru câți absolventi de liceu, școli postliceale sau facultăți sunt într-un an. Nici nu mai încape în discuție specializarea fiecăruia.
Dacă socotim școlărește, excesul de ofertă a forței de muncă înseamnă:
- competiție mare între concurenți,
- angajatorii pot oferi salarii oricât de mici,
- condițiile de la jobul la care ajungi nu mai trebuie neapărat să fie competitive,
- cine nu-și găsește job în orașul în care caută este nevoit să se mute într-un alt oraș din România. Dacă nu-ți găsești ce vrei tu în România, iei în considerare și să lucrezi în altă țară.
Realitatea?
- da, salariile sunt adesea insuficiente. În septembrie 2024, coșul minim pentru un trai decent pentru o persoană adultă era de 3972 de lei (Friedrich Ebert Stiftung România), în timp ce salariul minim net ajungea la 2363 de lei.
- într-un raport Ce Drepturi Am din 2020, peste 30% dintre tineri au raportat că în mare și foarte mare măsură: sunt stresați la locul de muncă actual, nu există suficienți angajați, e un volum de muncă prea mare, nu au oportunități de promovare, salariul e prea mic în raport cu sarcinile, nu sunt plătiți pentru orele suplimentare și programul de lucru este organizat prost.
- despre competiție și exod nu găsim date. Spuneți-ne, dacă vreți, în comentarii, la câte joburi ați aplicat până să vă angajați și dacă ați luat în considerare vreodată să vă mutați din oraș/ țară pentru muncă.
,,Echilibrul” de putere dintre patron și lucrător în România
Am studiat științe politice și m-au interesat în mod special relațiile de muncă. Iată o descriere rapidă a sistemului economic românesc:
După căderea regimului socialist din ’89, România a încercat să se alinieze la celălalt pol de putere din Europa, adică la cel capitalist.
Astfel, elitele economice s-au inspirat din statele ,,subțiate” din Vest și au privatizat pensiile, sănătatea și utilitățile (sectoare notabile: petrol, gaze, ciment, telecomunicații), au eliminat prețurile fixe la produse și au eliminat impozitarea progresivă (în 2005). Până la începutul anilor 2000, devenise deja mult mai ușor pentru angajator să te dea afară, ba chiar ești pus să demisionezi.
Dacă ne uităm la niște cifre pe un ecran, poți spune că economia o ducea minunat. Dacă ne uităm la bunăstarea oamenilor, putem spune că:
- din 1990 până în 1996, salariul real a scăzut la 56,2% din valoarea inițială,
- dezindustrializarea a lăsat sute de mii de oameni fără un venit stabil,
- șomajul a mutat oamenii de la oraș la sat, unde s-au preocupat cu agricultură, pentru subzistență, iar accesul la locuire, educație și dezvoltare profesională a devenit mai limitat decât inainte,
- rata sărăciei absolute a crescut de la 25,4% (1995, la începutul terapiei de șoc), până la 35,9% în 2000 (imediat după această perioadă).
Terapiile de șoc au fost un eșec pentru traiul majorității. Cu toate acestea, un deceniu mai târziu, Băsescu și Boc ne-au servit și mai multă privatizare și austeritate.
Retragerea statului, avântul privatului
Când statul s-a retras din reglementarea relațiilor sociale, iar oamenii nu erau organizați, cine a umplut vidul de putere? Capitalul. Astfel, patronii și companiile (și multinaționale, și autohtone) se joacă cu condițiile noastre de viață și cu resursele, după bunul plac.
Discursului dominant ignoră că trecerea la lumea occidentală, ,,civilizată”, a însemnat, printre altele, că cei bogați să se îmbogățească cât de mult pot, iar celor în situații mai precare să li se împartă ce mai rămâne. (Și nu, motivul pentru care statul o duce rău nu sunt beneficiarii de asistență socială.)
Toate procesele acestea se pot incapsula într-un cuvânt: liberalizare (și îi mai punem încă un ”neo-” la început pentru că neoliberalismul propune niște măsuri austere mai severe decât s-au gandit cei de la ~1700).
Ca o ultimă explicație, trebuie reținut că neoliberalismul se bazează pe individualism. Muncești, locuiești sau înveți în condiții precare? E vina ta că nu ești un actor economic mai competitiv și mai priceput. Nu contează că piața liberă este complet injustă. Dacă ești învinuit pentru că nu ai un loc de muncă satisfăcător, nu ești excepția de la regulă, ci acesta este efectul unui sistem alienant.
Ce rămâne de facut?
Pare că soluțiile pe care le găsim individual nu reușesc să rezolve pe deplin și permanent problemele acestea prin care trecem cei mai mulți dintre noi. Singuri, suntem fragili, dar putem crea rețele în care ne spijinim reciproc.
După mine, un prim pas e să vorbim cu curaj și fără resemnare cu colegii, prietenii și cunoscuții noștri; să aflăm probleme și situații la care nu ne-am mai gândit; să încercăm să trăim bazându-ne mai degrabă pe solidaritate decât pe competiție.
Comunitățile determinate și care au curajul să vorbească despre clasă și intersecțiile ei cu genul, dizabilitatea sau rasializarea, ne pot scoate din această izolare exagerată.
Acest articol este realizat în cadrul proiectului Munca în imaginarul socio-cultural – deconstrucții discursive, proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.