Trebuia să fie un articol despre cum, ca muncitori, meritam concediu în toată luna august, nu doar pentru că am creat atât de multă bogăție încât merităm să nu muncim o lună întreagă, ci și pentru că planeta nu ne mai suportă. Dar în timp ce mă gândeam la asta, tot auzeam despre cum trebuie să acceptăm tot felul de compromisuri. Dar nu cred că mai avem viitorul în care să cerem doar jumătăți de măsură. Câtă bună decență să avem și să acceptăm alianțe largi, dar compromisurile să vină mereu doar de la noi, când e vorba să renunțăm la cerințe „prea utopice, prea radicale, anticapitaliste”? Liberalii nu acceptă niciodată să pună sub semnul întrebării sistemul care se hrănește cu sufletul și transpirația noastră, cu resursele și speranțele noastre.
Concediul este un drept câștigat. El a devenit realitate în 1936, odată cu guvernarea Frontului Popular din Franța sub Léon Blum, care a introdus două săptămâni de concediu plătit și săptămâna de lucru de 40 de ore. În România, acest drept s-a normalizat în perioada comunistă prin Codul Muncii, dar după 1990 a fost tratat din ce în ce mai mult ca un „privilegiu”, în timp ce precarizarea s-a generalizat.
După anii ’70, odată cu instalarea neoliberalismului, am intrat într-o resemnare colectivă: am acceptat pierderea multor drepturi, inclusiv a celui de a exista fără loc de muncă, chiar dacă locurile de muncă erau exportate în țări unde muncitorii puteau fi plătiți mai puțin. Fiecare pierdere ne-a erodat și solidaritatea. Globalizarea și tehnologia ne-au apropiat unii de alții, dar ne-au și dizolvat conștiința de clasă. Dușmanul nu mai e cel care ne exploatează, ci unul difuz și abscons: femeile, migranții, birocrații, politicienii – dar niciodată capitaliștii.
Visul de a ne elibera de sub jugul capitalist a devenit visul de a ieși la pensie mai devreme sau de a deveni antreprenori. Cum spunea Fredric Jameson (și populariza Zizek), „e mai ușor să ne imaginăm sfârșitul lumii decât sfârșitul capitalismului”. Azi e mai ușor să credem în planete și manifestări magice decât într-un sistem care să ne dea măcar o lună de concediu, o săptămână de lucru de patru zile, un trai în care nu suntem doar forță de muncă.
Poate că nu mai avem luxul de a cere doar jumătăți de măsură. Nu e suficient să negociem câteva zile în plus sau mici reduceri simbolice ale programului. Trebuie să punem în centru întrebarea: pentru cine muncim și de ce?
Dacă planeta însăși se sufocă sub ritmul producției și consumului, atunci drepturile muncitorilor nu pot fi separate de drepturile naturii, de dreptul la viață în comun, de dreptul la timp. Concediul, săptămâna de patru zile, venitul de bază, reorganizarea producției – nu sunt fantezii, ci necesități cu care măcar să începem o schimbare mai mare, care să ne includă pe toți și toate.
Iluzia este să credem că putem supraviețui într-un sistem care se hrănește cu sufletul, resursele și speranțele noastre, pe care l-am putea „repara” prin mici ajustări. Avem nevoie să înțelegem că fiecare drept câștigat este un refuz al transformării noastre în resurse de exploatat, într-un sistem care produce bogăție doar pentru foarte puțini.
