Toamna aceasta aduce cu sine măsuri noi de austeritate, universități ce se plâng de locuri neocupate, iar în sistemul care face abandonul şcolar să pară o alegere personală și nu consecința unor ani buni de subfinanțare, nu ne putem mira că ruptura între stat, tineri și profesori devine mai pronunțată ca niciodată, ignorând total realitățile socio-economice ale majorității dintre noi. Vom auzi din nou discursuri meritocratice care laudă performanța, olimpiadele, realizările studenților conștiincioși, care, cumva, în acest sistem, așa cum e el, au reușit. Suntem obișnuiți ca excepțiile să fie transformate în scuze pentru a ignora realitatea celorlalți.
Suntem împinşi să compensăm prin soluții individuale, iar când joburile part-time, banii părinților şi nici bunăvoința angajatorilor nu mai funcționează, statistica de eşec educațional cade pe umerii celor mai vulnerabili.
În timp ce coşul lunar minim al studentului (calculat de ANOSR) ajunge pe la 1587 de lei, se propune reducerea directă a fondului de burse din universități şi implicit mai puțini beneficiari ai burselor şi un cuantum mai mic de burse. Aceste tăieri de fonduri, împreună cu austeritatea ordonanței din decembrie 2024 care limitează reducerea transportului feroviar pentru studenți, au în realitate un procent infim la bugetul statului. Dacă nu bursele studenților, şi nici facilitățile de transport nu cauzează deficitul bugetar, de ce studenții trebuie să îl suporte?
Succesul academic nu este doar rezultatul muncii individuale, ci un privilegiu, condiționat de ore de meditații, care au devenit completări cvasi-obligatorii ale educației publice, conexiune la internet, materiale și cel mai important, timp pentru studiu. Este aproape imposibil să ai suficient timp într-o zi pentru un job (care de cele mai multe ori trebuie să fie full time) și pentru tot ce înseamnă facultate, teme, proiecte și alte activități care țin de performanța academică.
Gestul Ministrului Educației din iunie de a declara că renunță la 25% din salariul său pentru burse, scoate în evidență exact problema: în lipsa unui angajament bugetar real, statul își cedează responsabilitatea carității personale. Sacrificiul nu este făcut de Daniel David la finalul zilei, ci de cei care nu îşi pot asigura un trai decent din cauza alegerilor aceloraşi guvernanți. Educația şi dreptul de a învăța în condiții normale nu pot fi susținute prin donații individuale şi “sacrificii” populiste.
Când lipsa de resurse devine vina profesorilor
Este foarte tentant să blamăm eşecul educației pe profesori nepregătiți sau care nu muncesc destul. Reforma nu poate porni de la premise stigmatizante, iar profesorii nu sunt nişte angajați care trebuie să respecte „norme de 8 ore pe zi”, cum tot domnul Daniel impune, și să fie evaluați după o logică managerială, fără să se țină cont de realitatea muncii didactice şi de orele în plus care se adaugă programului de lucru cu elevii sau studenții: pregătire, corecturi, consiliere, rapoarte, supraveghere, birocrație. Reforma poate porni numai de la problema că profesorii nu sunt sprijiniți suficient.
Pierderea locurilor de muncă în urma comasărilor, creșterea efectivelor de elevi la clasă, reducerea cu peste 50% a tarifului pentru plata cu ora, toate lovesc în cadrele didactice și în șansa de a avea un sistem educațional funcțional.
Nu putem nega că sistemul actual nu a trecut prin decenii de subfinanțare și că niciun ministru, oricât de bine intenționat, nu poate corecta peste noapte ceea ce ani de improvizație au lăsat în urmă. Dar tocmai de aceea este și mai grav să culpabilizăm profesorii, elevii și studenții pentru situația actuală și să tăiem resurse exact de la cei care au nevoie de sprijin.
Nu mai vrem să fim ruşinați, traşi la răspundere pentru ignoranța sistemului educațional timp de ani de zile. Nu avem nevoie de “sacrificii” și nici de sugestii de soluții individuale, ci de politici integre, responsabilizarea guvernanților și șanse reale. Este important să ne solidarizăm cu profesorii în această perioadă, să ieșim la protest și să ne apărăm drepturile la poltici publice demne, care să privească educația precum o necesitate, nu o cheltuială.
Ne vedem la protest pe 8 septembrie!
Sursă imagine: Facebook FSLI România
Acest articol este realizat în cadrul proiectului Munca în imaginarul socio-cultural – deconstrucții discursive, proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.