Printre păturile întinse pe iarba verde, meciurile de tenis de picior și micii încinși pe grătare, semnificația zilei de 1 mai s-a pierdut. O privim doar ca o zi liberă legală, oferită „generos” în stil simbolic de același sistem capitalist care subminează constant drepturile muncitorilor și care perpetuează și adâncește inegalitățile de pe piața muncii. Și-a păstrat aspectul comunitar – de a aduce oamenii împreună, dar nu și pe cel activist, muncitoresc, care i-a definit începuturile. Sărbătoarea odată sinonimă cu protestul și revolta muncitorească, a fost treptat înlocuită cu o simplă zi de concediu.
Ziua de 1 mai este, istoric, o zi încărcată de semnificație politică, despre lupta de clasă. O zi dedicată muncitorilor, care celebrează eforturile lor pentru reprezentare, drepturi și condiții mai bune la locul de muncă. Nu a fost niciodată o sărbătoare „dată”, ci câștigată.
În România, prima oară s-a sărbătorit în 1890. Muncitorii au manifestat în stradă pentru vot universal, pentru repaus duminical, pentru salarii decente și legiferarea protecției muncii – drepturi care astăzi ni se par de la sine înțelese. Toate acestea au fost câștigate cândva de muncitori și sindicate, prin proteste, grevă – prin organizare colectivă!
Așa a fost și în cazul dreptului la sindicalizare, precum și dreptului la grevă, care au fost câștigate de sindicatele românești ale secolului XX. După răscoala țărănească din 1907, statul a încercat să își consolideze autoritatea. Astfel, la 20 decembrie 1909 „legea Orleanu” interzicea dreptul la asociere și dreptul la grevă al funcționarilor și tuturor celorlalți muncitori ai statului. Ca reacție, Comisia Generală a Sindicatelor din România (CGSR) organizează la 11 ianuarie 1910 o grevă generală în întreaga țară – un gest colectiv de rezistență, esențial într-un climat politic represiv.
Lupta pentru condiții mai bune de muncă continuă. În prezent, există discuții despre săptămâna de lucru de 4 zile. În acest context, este important să facem un pas înapoi și să celebrăm victoriile istorice ale muncitorilor. Ziua de lucru de 8 ore – care ni se pare acum firească – a fost câștigată cu sânge. Pe 1 septembrie 1918, muncitorii tipografi din Iași sunt primii care cer și reușesc să reducă ziua de lucru la 8 ore. Motivați de câștigul muncitorilor din Iași, tipografii din București intră în grevă pe 6 decembrie 1918. Pe 13, aproape 600 de tipografi încetează lucrul și se îndreaptă pașnic spre Ministerul Industriei și Comerțului pentru a negocia. În drumul lor sunt întâmpinați cu focuri de armă, zeci de muncitori sunt uciși sau răniți.
Cu toate acestea, drepturile care au fost odată câștigate nu sunt garantate, putem oricând să le pierdem. Observăm cum patronatele au reușit să schimbe discursul public – de la drepturile muncitorilor la „drepturile antreprenorilor”. Ei fac lobbying pentru „flexibilizarea” pieței muncii, pentru menținerea salariului minim la un nivel scăzut, pentru slăbirea sindicatelor. Iar lipsa unui dialog real între autorități și sindicate doar accentuează reprezentarea slabă a nevoilor muncitorilor în proiectele naționale și politicile publice. Interesele angajatorilor sunt mai bine reprezentate și apărate decât cele ale celor care muncesc.
Într-un context global tot mai polarizat, în care clivajele sociale devin din ce în ce mai vizibile, lupta de clasă și existența unei mișcări muncitorești care să se opună precarizării angajaților devin din ce în ce mai necesare. Acum, mai mult ca oricând, unitatea, solidaritatea și organizarea comunitară și sindicală sunt vitale!