Între uciderea Teodorei Marcu pe 31 mai și cel mai recent femicid (al 39-lea de la începutul anului) comis în mod brutal, prin multiple răni de cuțit, pe 29 august, împotriva femeii al cărui nume e străin de noi; cazurile în care femeile sunt ucise și alte forme de violență împotriva acestora, par a fi un lanț nesfârșit, căruia, la fiecare 7 zile (intervalul de timp la care, statistic vorbind, în România este ucisă încă o femeie) se mai adaugă o zală, iar societatea se uită perplexă de pe margine, în timp ce aparatul statului pare înghețat.
Indiferența autorităților sau ceea ce pare un sabotaj sistemic al siguranței femeilor e un factor care merge în tandem cu socializarea care îi învață pe o parte dintre noi să desconsiderăm femeile. Fiecare dintre noi este produsul mediului socio-cultural în care trăim, iar rolul unor bărbați de decidenți asupra faptului dacă acestea trăiesc sau nu, nu sunt atitudini înnăscute, genetice, ele sunt formate incremental, cultural, iar fără descurajarea acestora, cazurile de femicid și violența împotriva femeilor nu vor înceta.
Cazul Teodora Marcu – o victimă și a „sistemului complice”
Cazul femicidului Teodorei Marcu a împânzit site-urile de știri la începutul lunii, de multe ori cu titluri clickbait și ușor stereotipice, care catalogau victima mai întâi ca fiind fosta concurentă a unei emisiuni notorii, mai apoi ca fiind o victimă. Modul în care se vorbește despre victimele femei la noi nu este întâmplător, el este o reflecție a societății, a imaginii generale care e proiectată în mentalul colectiv despre genul feminin. Reacțiile pe social media ale unor persoane la acest femicid sunt, iarăși, sugestive, rezervorul de empatie pe care oamenii îl au pentru femei pălește în fața verdictului cu privire la așa-zisa virtuozitate pe care ne grăbim să o atârnăm ca o sentință asupra lor, unul dintre comentarii afirmând că prin crimă a fost adus un „beneficiu” societății.
Atitudinile acestea publice sunt socializate și perpetuate și prin încurajarea lor tacită de către autorități – persoanele care ar trebui să prevină și protejeze femeile. În 2021, a fost emis un ordin de protecție împotriva lui Robert Lupu (ucigașul Teodorei Marcu), însă instanța a respins solicitarea ca acesta să predea armele pe care le deținea – una din aceste arme a fost, în final, cea care a pus capăt vieții Teodorei. După acte repetate de hărțuire, furt și acces ilegal în laptopul acesteia, ancheta a fost clasată, pe temei că nu sunt fapte atât de grave. Sigur, nu e un caz particular, femeile sunt descurajate sistemic, birocratic, să recurgă la astfel de demersuri preventive (demersuri ce, iată, nu garantează siguranța).
Negarea instituțională a unui tipar social
Femicidul nu e introdus în Codul Penal, ceea ce indică un refuz al statului să acorde atenție unui fenomen atât de grav și să ia demersuri în a aduna date pentru a putea recunoaște un tipar social. Fără date defalcate privind femicidul, nu se pot crea politici publice eficiente, iar numele victimelor se vor aduna continuu, pierind ca un ecou anonim și dureros, după câteva săptămâni de titluri în mass media și comentarii deplasate.
Misoginismul și indiferența pentru victimele femei sunt instituționalizate, nu doar atitudini la nivel de societate civilă – acum un an, Comisar șef Marian Mihoci, șeful Serviciului Omoruri în cadrul Poliției Capitalei (astăzi încă în funcție) afirma convins că femeile ucise de parteneri poartă o parte din vină: „Din păcate, femeile care ajung să fie ucise de partenerii intimi, au și ele o vină. În sensul că ori nu vor să reclame această violență, ori în momentul în care colegii de la ordine publică vin să emită acest ordin de protecție, refuză să-l emită provizoriu și apoi să meargă la instanță.” În cadrul aceluiași interviu, Comisarul Ionel Bărbuceanu, șeful Serviciului Ordine Publică în cadrul Poliției Capitalei, sfătuia femeile: „Să aibă mult mai multă încredere în noi, în Poliție, în forțele de ordine. Facem absolut tot ce ne stă în putință pentru a le apăra și a le conferi acea stare de siguranță pe care, până la urmă, orice societate trebuie să o aibă.”
Ambii transferă, astfel, o parte considerabilă din vină asupra victimei, exact cum o face o parte din oamenii din societate, iar despre motivele pentru care acestea nu au încredere în Poliție (despre care am vorbit anterior) și despre agresor – liniște răsunătoare, ca un pumn în gura victimelor, care nu mai pot vorbi, nu pot protesta. Însă realitatea spune o poveste diferită și dovedește că, de multe ori, autoritățile dau toate motivele victimelor să nu poată apela cu încredere la acestea – cazul Teodorei, în care organele nu și-au făcut treaba așa cum ar fi trebuit, în spiritul prevenției, nu e unic: există și alte instanțe în care poliția a refuzat să emită ordin de protecție, iar femeia a fost ucisă ulterior de agresor sau în care ordinul de protecție nu a oprit agresorul din a-și înjunghia de 20 de ori partenera.
Legătura dintre inceli și violența de gen
Orice discuție despre violența împotriva femeilor e incompletă fără a aborda ceva ce, în România, pare elefantul din cameră – un fenomen crescând, însă despre care se vorbește ocazional, când apare un serial popular pe temă sau când mai reapar în sfera online personaje notorii, precum Andrew Tate – incelii. Incel este o prescurtare de la celibat involuntar și face referire la bărbați care nu au acces la relații romantice și sexuale cu femei, efect pe care ei îl atribuie potențialului lor financiar scăzut și fondului genetic care îi fac, fără echivoc, inatractivi; dar și femeilor materialiste, pe care le denigrează activ. Multe state care abordează sub formă de politici publice această problemă, consideră fenomenul o chestiune de terorism și siguranță națională, ura pentru femei și misoginismul extrem fiind unele dintre principalele credințe împărtășite de aceștia, în numele cărora s-au comis crime multiple, de către făptași auto declarați inceli.
Narativa conform căreia femeile sunt manipulatoare și perverse, precum și ura profundă pentru acestea sunt atitudini care pot fi regăsite și în conținutul pe care îl postase Robert Lupu (ucigașul Teodorei Marcu) în zilele premergătoare crimei, unul dintre aceste mesaje fiind: „Majoritatea femeilor susțin că își doresc un copil cu tine, din dragoste nemărginită(…)nu contează că tu nu ești pregatit, îți induce ideea forțat în numele iubirii. Acest lucru e maxim de pervers.” Deși nu avem încă forumuri exclusiv românești dedicate incelilor, precum cele internaționale, recent a ieșit la suprafață un forum românesc unde bărbații distribuie materiale foto și video cu femei, realizate fără consimțământ, chiar cu partenerele și rudele (inclusiv copiii) acestora, în cadrul unor discuții pornografice care îndeamnă la violență și nutresc, implicit, ideea că femeile sunt proprietatea bărbaților, iar corpul acestora le aparține, fără echivoc, și lor.
România este pe ultimul loc în Uniunea Europeană, privind indexul egalității de gen, index care măsoară inclusiv atitudini cu privire la rolurile de gen și atitudini prejudiciale la adresa femeilor – despre cât de mult poate fi extins controlul bărbatului asupra acestora. Toate aceste stereotipuri, micro agresiuni și atitudini misogine sunt premergătoare femicidului. La aproximativ 7 zile, încă o femeie din România este ucisă. Delăsarea autorităților, atitudinile misogine public asumate de o parte dintre reprezentanții acestora și refuzul de a recunoaște sistemic, legal, statistic, un tipar, coroborate cu retorica despre femei generalizată printre civili, sunt complicii femicidului, iar lipsa de abordare a acestor dimensiuni vor perpetua fenomenul.
Acest articol este realizat în cadrul proiectului Munca în imaginarul socio-cultural – deconstrucții discursive, proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.