La sfârșitul lunii iunie am fost la concertul Fontaines D.C. în Atena. Abia când am auzit măsurile de austeritate anunțate de Bolojan mi s-a părut atât de tristă și poetică această întâlnire între o trupă irlandeză, un public grecesc și cineva din România. Pentru cine nu e familiar cu ei, Fontaines D.C. sunt o trupă din Dublin ajunsă deja la al treilea album și cu o nominalizare la Grammy, care, alături de Shame, Idles sau Sleaford Mods, aduce post-punkul în 2025. Și pare că le reușește: albumul Romance le-a adus un succes considerabil, cu concerte din ce în ce mai mari și statut de cap de afiș la festivaluri europene.
Muzica lor propune versuri critice față de imaginea romanțată a Irlandei: o țară idilică și plină de puburi colorate, dar care ascunde un trecut colonial dureros, traume nerezolvate și o cultură toxică a consumului de alcool. Melodia I Love You este un poem dureros despre această relație complicată cu locul din care provii: “If I must have a future, I want it with you (…) But this island’s run by sharks with children’s bones stuck in their jaws.” O reflecție necesară într-o vreme în care apartenența e tot mai des confiscată de naționalism, bazat pe „vibes” și clișee goale, în loc să fie o critică socială reală, capabilă să aducă bunăstare și solidaritate.
Irlanda, Grecia și România
Dar de ce sunt relevante aceste trei locuri? Pentru că, Irlanda, Grecia și România au trecut prin unele din cele mai dure măsuri de austeritate în urma crizei economice din 2008. Irlanda și Grecia primele, Grecia fiind și cea mai puternic lovită de efectele imediate ale prăbușirii piețelor internaționale, aproape împinsă la colaps, cu un PIB care a scăzut cu peste 25% între 2008 și 2013. Irlanda, pe de altă parte, a fost pacificată: a acceptat austeritatea, a salvat băncile și a devenit unul dintre principalele paradisuri fiscale europene. În urma acestor politici a rămas o țară cu una dintre cele mai ridicate rate de sinucidere în rândul bărbaților tineri din Europa (OECD, 2023). O generație sacrificată pentru stabilitatea financiară a celor bogați și ultra bogați.
Grecia a fost tratată cu o cruzime care ar trebui să ne amintească tuturor că, fără solidaritate europeană, orice „valoare comună” devine un slogan gol. În perioada 2010–2018, Grecia a fost supusă unui program de austeritate sever, care a dus la scăderea salariilor cu 20–30%, privatizări forțate, reducerea pensiilor de mai multe ori, închiderea a peste 1.000 de școli și spitale, șomaj masiv (ajuns la 27% în 2013).
România, față de cele două, a fost mereu copilul cuminte, gata să se târască dacă e nevoie, încă din anii ’90. În 2010–2011 au fost introduse măsuri de austeritate chiar mai dure decât cele solicitate de instituțiile financiare internaționale: tăierea salariilor bugetare cu 25%, reducerea drastică a cheltuielilor sociale, concedieri masive în sectorul public. Proteste au existat, dar au fost de mai mică amploare față de cele din Grecia, iar rezultatele au fost similare: slăbirea capacității de intervenție a statului, depopularea sistemului medical, creșterea migrației.
Toate aceste politici au vulnerabilizat clasa muncitoare: muncă flexibilizată, reducerea drepturilor sindicale, emigrare sezonieră sau definitivă, alienare socială. S-a creat o clasă mijlocie pasivă, care se pacifică singură prin dezvoltare personală, consumerism (mult pe datorie) și satisfacția că „știe mai bine” cine e de vină fără să chestioneze relațiile sociale din sistem. O pătură economică minoritară care încă se mai poate bucura de micile cadouri ale capitalismului (cafele de specialitate, city-break-uri, stil de viață de Instagram), cadouri de care se presupune că ar fi trebuit să ne bucurăm împreună. Nu o spun cu dispreț; și eu vreau să mă bucur uneori de aceste privilegii, la fel cum mi le doresc pentru oricare dintre noi. Tocmai de aceea, militez împotriva austerității și pentru o bunăstare a tuturor.
În toate aceste țări, proiectul neoliberal a reconfigurat rolul statului în societate. Cum arată Clara Mattei , împreună cu alți economiști critici la adresa actualului sistem economic, austeritatea nu este o măsură tehnică, ci un proiect politic. În The Capital Order, Mattei arată că austeritatea a fost folosită istoric pentru a restaura ordinea capitalului în fața contestării muncitorești. Italia fascistă și Marea Britanie interbelică sunt exemplele folosite pentru susținerea acestei teze.
FMI și Banca Mondială, sub presiunea criticilor din Sudul Global și a realităților post-pandemie, și-au mai temperat discursul auster. Însă rețelele de think tank-uri, economiști ortodocși și interesele capitalului financiar mențin vie ideea că tăierile sunt „responsabile”. Este exact ceea ce se întâmplă acum și în România, unde, în 2025, guvernul Bolojan anunță o nouă rundă de austeritate: tăieri bugetare, concedieri și reducerea investițiilor publice. De data aceasta, ele vin cu sprijinul întregii clase politice care pare să fi renunțat complet la orice viziune de echitate și justiție socială.
În Grecia, azi, inegalitățile persistă, salariile au rămas la un nivel scăzut, datoria publică este încă de peste 160% din PIB, iar tinerii continuă să emigreze. În Irlanda, costurile locuirii au explodat, iar tinerii nu se mai pot împăca cu imaginea idilică vândută de stat. Neoliberalismul nu se mai poate ascunde în spatele tehnocrației: este un proiect ideologic care poate produce doar suferință.
Poate de aici și inspirația pentru următoarele versuri:
And I loved you like a penny loves the pocket of a priest
And I’ll love you ’til the grass around my gravestone is deceased
And I’m heading for the cokeys, I will tell them ’bout it all
‘Bout the gall of Fine Gael and the fail of Fianna Fáil
Now the flowers read like broadsheets, every young man wants to die
Say it to the man who profits, and the bastard walks by
And the bastard walks by, and the bastard walks by
Say it to him 50 times and still the bastard won’t cry
Would I lie?
Este o poezie care lovește atât de tare pentru că, fie că ești din Dublin, Atena sau București, recunoști acea combinație de clasă conducătoare coruptă, austeritate cinică și generații pierdute. Ceea ce ne rămâne este arta, memoria și, dacă nu renunțăm, solidaritatea.
P.S.: Fontaines D.C., alături de Kneecap și alți artiști, și-au folosit vocile pentru a vorbi despre genocidul contemporan care are loc, sub ochii noștri, în Gaza, unii suferind consecințe dure și nemeritate pentru că au curajul să aducă adevărul, inconfortabil status quo-ului, în fața propriul public, unul preponderent tânăr și sătul de abuzurile unui sistem care le fură zilnic viitorul.