S-a mai încheiat un ciclu electoral în România, un ciclu care pare că a durat între șapte luni și două săptămâni, în funcție de momentul în care fiecare dintre noi a ales să intre sau să iasă din el. Am avut o tură de candidate și candidați, am anulat alegeri, am schimbat o altă tură de candidaturi, am făcut și niște dezbateri, s-a vorbit mult, și pe subiecte importante, dar și pe lângă, am votat, ne-am speriat, ne-am certat și, la final, am reușit să ajungem totuși la un președinte ales. Ce va însemna asta pentru România, rămâne de văzut, dar putem specula deja că nu mare lucru, cel puțin în anumite domenii, dacă ne luăm doar după felul în care au decurs discuțiile din timpul campaniei electorale.
S-a discutat destul de mult și relativ steril despre categoria de probleme economice ale României și s-au tras cam aceleași concluzii ca întotdeauna: cheltuim prea mult cu administrația publică, colectăm puțini bani la bugetul de stat, cheltuim prea mult cu serviciile sociale, nu ne susținem suficient antreprenorii și multe alte baliverne reciclate de la o administrație politică la alta și a căror implementare continuă în politicile publice ne-a adus în situația actuală.
A fost interesant de urmărit și cum nimeni nu pare să mai facă vreun efort să întărească aceste poziții cu date și statistici, fie ele și trunchiate sau interpretate superficial. S-ar putea spune că, fiind vorba despre alegerile prezidențiale, accentul discuției nu cade în această zonă, dar ținând cont că presa și media au insistat să le pună pe agenda politică, te-ai fi așteptat la un efort ceva mai mare de documentare venit din această direcție. Totul s-a rezumat însă la eternele grafice cu creșterea PIB-ului de la intrarea în Uniunea Europeană, panica generală a deficitului bugetar și eternele încercări stângace de reforme fiscale care să evite taxarea serioasă a capitalului și a marilor averi.
Aproape absentă de pe agenda electorală a fost discuția despre angajate, angajați și muncă în general. Suprataxarea muncii în România a ajuns la cote greu de susținut pentru oricine plătit cu salariul minim sau chiar mediu pe economie. Dezechilibrul poverii fiscale rămâne accentuat și de împărțirea inegală a plății contribuțiilor sociale între angajat și angajator, în defavoarea angajaților. Având în vedere că tabăra politică câștigătoare și-a bazat din nou mare parte din discurs pe un mesaj împotriva PSD, am fi crezut că ar vedea o victorie facilă în a promite o încercare de eliminare a unei măsuri politice extrem de nepopulară printre angajați, măsură adoptată în timpul guvernării adversarilor politici. Dar când lista de priorități politice a donatorilor din campanie e atât de lungă și imaginația politică atât de limitată, e greu să ne imaginăm astfel de scenarii. Nivelul suprem al ridicolului a venit totuși dinspre tabăra lui George Simion care a hotărât să reîncălzească ciorba USR a taxelor 0 pe salariul minim. Apogeul a fost vizita candidatului la o fabrică deținută de un patron italian unde a început să le strige angajatelor și angajaților că el îi va ajuta pe patroni pentru ca aceștia să le crească salariile. Într-o țară atât de obsedată de menținerea salariului minim la un nivel cât mai scăzut, este cel puțin hilar să crezi că ceea ce îi oprește pe angajatori să reinvestească profitul în forța de muncă este lipsa facilităților fiscale.
În final, victoria s-a dus către tabăra așa zis pro-europeană, dar nu datorită vreunui efort extraordinar de a adresa problemele de zi cu zi ale cetățenilor, multe dintre ele legate în general de condițiile de muncă și de remunerarea acesteia. Un dram de noroc, gafele absolut deplorabile ale adversarului, în frunte cu promisiunea explicită de concediere a 500 000 de angajați din sistemul public, și abilitatea multor votanți de a cântări situația critică în care au fost forțați de un sistem care-i obligă să voteze împotriva propriilor interese în orice scenariu, a condus la o victorie de etapă care asigură ceva mai multă stabilitate politică pe termen scurt. Pe termen mediu și lung, motivele de optimism sunt puține, mai ales pentru lucrătoare și lucrători. În ciuda manifestărilor de extaz din noaptea alegerilor, ale anumitor clase sociale, manifestări care aminteau de începutul nefastei guvernări Emil Constantinescu – CDR, președintele ales vine pe o platformă deja cunoscută de austeritate, tăieri de cheltuieli bugetare și abandonare a investițiilor în grija antreprenorilor și a fondurilor europene. Încrederea naivă în capacitatea acestor surse de finanțare de a redresa un model economic incapabil să redistribuie bunăstarea creată în societate către toți membrii ei, este un semn de îngrijorare.
Lipsa discuțiilor despre cum corelăm salariile cu productivitatea muncii care a produs creșterea aceea de PIB cu care ne tot lăudăm, ignorarea continuă a randamentului investițiilor capitalului în raport cu bunăstarea angajaților și lipsa de interes pentru o taxare mai justă care să ridice povara fiscală de pe umerii celor care sunt adevăratul motor al progresului nostru ca societate, toate acestea sunt semnele unui viitor care nu mai pare să vină.
Pentru cât s-a vorbit în politica ultimului an despre popor, interes național, patrie, țară sau patriotism, am văzut prea puține semne că politicienilor chiar le pasă de cei care ar trebui să transforme astfel de concepte abstracte în realitate.