If you want to read this interview in english please scroll.
Campania Sprijin pentru femeile din Cuba este derulată în parteneriat cu Ambasada Cubei în România. În cadrul întâlnirilor pe care le-am avut, i-am adresat o serie de întrebări domnului Ambasador Alexander Valentín Rodríguez Salazar, Ambasadorul Cubei în România.
Alexander Valentín Rodríguez Salazar este un diplomat și psiholog cubanez cu o vastă experiență în relații bilaterale, diplomație și afaceri internaționale. Absolvent de Psihologie al Universității din Havana, acesta activează în cadrul Ministerului Afacerilor Externe din Cuba din anul 2009, specializându-se în principal în relațiile dintre Cuba și Statele Unite.
Misiunile sale diplomatice includ activitatea la Secția de Interese a Cubei din Washington, D.C. și la Ambasada Cubei din Ecuador, unde a ocupat funcția de consul. De asemenea, a făcut parte din delegațiile oficiale cubaneze în Brazilia și Venezuela și a fost membru al misiunii umanitare cubaneze trimise în Haiti în urma cutremurului din 2010.
Domnule Ambasador, vă mulțumim că ați acceptat să răspundeți la întrebările noastre! Apreciem faptul că vă faceți timp pentru a ne sprijini în acest efort de a înțelege mai bine provocările actuale cu care se confruntă Cuba, inclusiv impactul restricțiilor economice de lungă durată și al blocadei SUA asupra diferitelor sectoare economice din Cuba și asupra poporului cubanez în ansamblu.
România și Cuba au o prietenie de lungă durată. Cum ați caracteriza relația dintre țările noastre de-a lungul istoriei? Și cum se prezintă această relație astăzi?
Relația dintre România și Cuba se caracterizează prin stabilitate, având peste 65 de ani de legături diplomatice neîntrerupte, care au făcut posibilă construirea unei baze solide de încredere, respect reciproc și cooperare. Pe parcursul acestor decenii, ambele țări au menținut un dialog constant și constructiv, însoțit de schimburi culturale, educaționale și științifice care au îmbogățit relația bilaterală și au favorizat o înțelegere profundă între societățile noastre.
Astăzi, relația bilaterală rămâne pe deplin în vigoare și există o voință comună de a continua consolidarea acesteia. În același timp, este necesar să recunoaștem că, din cauza a diverși factori obiectivi și subiectivi, schimburile – în special în sfera economică și comercială – au scăzut în ultimii ani. Cu toate acestea, ambele părți identifică un potențial clar de revitalizare a cooperării, în conformitate cu prioritățile și nevoile actuale. Cuba apreciază în mod deosebit seriozitatea, continuitatea și deschiderea dialogului cu România, elemente care au contribuit la păstrarea unei relații stabile și respectuoase timp de peste șase decenii.
Cum ați descrie situația economică și socială actuală din Cuba, în special în contextul intensificării blocadei survenită în ianuarie și mai 2026? Care sunt principalele provocări cu care se confruntă Cuba în acest moment în ceea ce privește accesul la bunuri esențiale, infrastructură și servicii publice?
Situația economică și socială actuală din Cuba este profund marcată de intensificarea măsurilor coercitive unilaterale impuse de Statele Unite, care au atins niveluri fără precedent în ianuarie și, din nou, în mai 2026. Aceste acțiuni restricționează sever accesul țării la finanțare, piețe, combustibil și tehnologii esențiale și au creat un scenariu în care, pentru prima dată de la triumful Revoluției, Cuba se confruntă cu un risc real de agresiune militară, însoțit de o campanie pe scară largă de ostilitate politică și mediatică.
Aceste măsuri nu sunt nici noi, nici improvizate. Ele urmează un obiectiv strategic de lungă durată, articulat clar în 1960 de către subsecretarul de stat adjunct al SUA, Lester Mallory, care scria atunci că scopul ar trebui să fie provocarea „dezamăgirii și deziluzii bazate pe nemulțumiri economice și dificultăți” pentru a genera „foame, disperare și răsturnarea guvernului”. Acest memorandum declasificat demonstrează că utilizarea deliberată a presiunii economice pentru a afecta viața de zi cu zi a populației cubaneze a fost o politică consecventă timp de peste șase decenii.
Pe lângă agresiunea economică, Cuba se confruntă acum cu o ofensivă mediatică intensă, menită să construiască narațiuni false despre țară, să îi discrediteze instituțiile și să justifice escaladarea acțiunilor ostile. Acuzația recentă și nefondată la adresa generalului Raúl Castro Ruz, respinsă categoric de Guvernul Revoluționar, se înscrie în acest tipar de provocare politică, manipulare a faptelor istorice și distorsionare a evenimentelor din anii 1990, așa cum se detaliază în Declarația oficială din 20 mai 2026.
Din punct de vedere economic, cea mai critică provocare este imposibilitatea de a asigura accesul stabil la combustibil, din cauza persecuției financiare și a sancțiunilor secundare care penalizează companiile de transport maritim, asigurătorii și furnizorii. Acest lucru are un impact transversal asupra întregii economii: limitează transportul, afectează producția de energie electrică, crește costurile producției agricole și industriale și pune o presiune suplimentară asupra serviciilor publice. Deși guvernul are un plan pe termen lung pentru transformarea matricei energetic al țării către surse regenerabile și o mai mare eficiență, o astfel de tranziție necesită timp, investiții și stabilitate, condiții care sunt sever limitate de mediul extern actual.
Accesul la bunuri esențiale – alimente, medicamente, materii prime, piese de schimb – rămâne o provocare din cauza restricțiilor financiare și logistice. Infrastructura suferă din cauza capacității limitate de întreținere și modernizare, iar serviciile publice, în special asistența medicală, energia și transportul, funcționează sub o presiune tot mai mare, fiind susținute prin angajamentul Statului și al lucrătorilor săi.
În ciuda acestor condiții, Cuba rămâne dedicată protecției sociale, sănătății publice și educației și continuă să lucreze pentru diversificarea parteneriatelor internaționale, atragerea investițiilor străine în sectoare strategice și avansarea transformărilor interne menite să consolideze reziliența țării. Cu toate acestea, este incontestabil că măsurile coercitive unilaterale, persecuția energetică și războiul mediatic constituie principalele obstacole în calea dezvoltării economice și sociale a Cubei și a bunăstării populației sale.
Având în vedere aceste provocări mai ample, am dori să ne concentrăm mai specific pe sectorul sănătății. Cum afectează aceste condiții capacitatea spitalelor și a profesioniștilor din domeniul medical de a oferi îngrijire?
În contextul actual, sistemul de sănătate din Cuba – istoric una dintre cele mai puternice realizări sociale ale țării – funcționează sub o presiune semnificativă din cauza impactului măsurilor coercitive unilaterale și a restricțiilor financiare și energetice pe care acestea le generează. Aceste constrângeri nu reflectă o lipsă de expertiză sau de angajament din partea profesioniștilor din domeniul medical, ci mai degrabă limitări materiale impuse capacității sistemului de a funcționa normal.
Una dintre cele mai mari provocări este disponibilitatea limitată a combustibilului, care afectează serviciile de ambulanță, transportul medical, distribuția de medicamente și funcționarea sistemelor electrice de rezervă din spitale. Deși Cuba implementează un plan pe termen lung pentru transformarea mixului energetic, o astfel de tranziție necesită timp și stabilitate, ambele fiind afectate de mediul extern actual. Restricțiile financiare împiedică, de asemenea, achiziționarea de echipamente medicale, piese de schimb, consumabile și tehnologii de diagnosticare. Tranzacțiile sunt adesea blocate sau întârziate, iar furnizorii se confruntă cu presiuni sau sancțiuni pentru că fac afaceri cu Cuba. Acest lucru complică întreținerea și înlocuirea echipamentelor spitalicești esențiale și a materialelor specializate.
Ofensiva mediatică a găsit o țintă deosebit de vizibilă în acest sector. O campanie susținută încearcă să discrediteze cooperarea medicală internațională de lungă durată și legitimă a Cubei, un program care a oferit asistență vitală pentru zeci de țări timp de decenii. Această narațiune ignoră natura umanitară a acelei cooperări și contribuția sa recunoscută la sănătatea globală, în special în regiunile defavorizate.
În pofida acestor presiuni, sistemul de sănătate din Cuba continuă să funcționeze datorită dăruirii profesioniștilor săi și angajamentului statului cu privire la accesul universal. Spitalele și rețelele de asistență primară rămân active, iar țara menține indicatori de sănătate comparabili cu cei ai națiunilor cu resurse mult mai mari. Cu toate acestea, este clar că măsurile coercitive unilaterale, constrângerile energetice și presiunea mediatică care le însoțește sunt astăzi principalele obstacole în calea performanței depline a sectorului sănătății.
Ce înseamnă acest lucru pentru poporul cubanez, în ceea ce privește accesul la medicamente esențiale și echipamente medicale? Ce se întâmplă cu grupurile deosebit de vulnerabile, cum ar fi femeile însărcinate și nou-născuții, și care sunt cele mai urgente nevoi medicale pe teren în Cuba?
În viața de zi cu zi a familiilor cubaneze, aceste condiții se traduc printr-un acces instabil și limitat la medicamente esențiale și echipamente medicale critice. Politica Statelor Unite este percepută pe scară largă în Cuba ca un mod de pedepsire colectivă, iar efectele sale sunt simțite direct în spitale, clinici și farmacii din întreaga țară.
Dificultățile în efectuarea plăților, asigurarea transportului sau obținerea pieselor de schimb afectează disponibilitatea antibioticelor, a insulinei, a tratamentelor oncologice, a consumabilelor chirurgicale și a reactivilor de laborator. Multe aparate de imagistică, sisteme de laborator și unități de terapie intensivă funcționează cu întârzieri sau cu o întreținere insuficientă deoarece componentele cheie nu pot fi înlocuite.
Grupurile cele mai vulnerabile – în special femeile însărcinate, nou-născuții și pacienții cu boli cronice – se confruntă cu cele mai mari riscuri. Lipsa pieselor pentru ecografe, incubatoare, monitoare neonatale sau echipamente obstetricale complică monitorizarea sarcinilor cu risc crescut și îngrijirea copiilor născuți prematur. Programele de vaccinare, lanțul frigorific pentru medicamentele sensibile la temperatură și capacitățile de răspuns de urgență în obstetrică sunt, de asemenea, afectate.
Care sunt principalele bariere care împiedică Cuba să achiziționeze aceste provizii prin canale normale? Cum afectează restricțiile financiare, logistica sau reglementările internaționale accesul Cubei la bunuri medicale? Ce rapoarte internaționale / instituții au documentat sau au oferit asistență în legătură cu aceste provocări?
Întrebările adresate sunt de o mare importanță, deoarece indică direct nucleul fenomenului care modelează accesul Cubei la resurse medicale și financiare. Pentru a înțelege limitările financiare cu care se confruntă țara, este necesar să examinăm legile și prevederile de reglementare care alcătuiesc politica de blocadă a Statelor Unite. În special, Legea Torricelli (1992) și Legea Helms-Burton (1996) stabilesc un cadru de restricții extrateritoriale care afectează direct capacitatea Cubei de a achiziționa medicamente, consumabile și echipamente medicale prin canale normale.
Barierele impuse de aceste prevederi au un impact larg și transversal asupra tuturor aspectelor vieții socio-economice din Cuba. Restricțiile financiare, comerciale, logistice și tehnologice nu doar că limitează accesul la bunuri medicale esențiale, dar constrâng și funcționarea sectoarelor strategice, cresc costul operațiilor de rutină și generează vulnerabilități cumulative care afectează sănătatea publică, producția națională, infrastructura și capacitatea generală a țării de a răspunde la urgențe.
Mai multe organizații internaționale au documentat sau au oferit asistență pentru abordarea acestor provocări. Organizația Națiunilor Unite, prin raportul anual al Secretarului General privind blocada, înregistrează efectele asupra sănătății, medicamentelor, echipamentelor și accesului financiar, în timp ce diverși Raportori Speciali au evidențiat impactul asupra drepturilor fundamentale. OMS și OPS (Organizația Panamericană a Sănătății) au raportat dificultăți în achiziționarea de reactivi, echipamente de diagnostic și piese de schimb și au facilitat achizițiile de urgență. UNICEF a documentat impactul asupra programelor de sănătate maternă și infantilă, vaccinurilor și echipamentelor neonatale. PNUD (Programul Națiunilor Unite pentru Dezvoltare) a gestionat achiziția de consumabile medicale pe care Cuba nu le poate obține prin canale comerciale normale. Crucea Roșie Internațională a sprijinit achiziționarea și transportul de provizii critice în fața obstacolelor logistice.
Cum pot organizațiile societății civile și grupurile de solidaritate din România să sprijine sănătatea maternă și infantilă din Cuba? De ce este urgent să se acționeze acum și nu mai târziu?
Organizațiile societății civile și grupurile de solidaritate din România pot juca un rol semnificativ în sprijinirea sănătății materne și infantile din Cuba, deoarece eforturile lor ar putea completa inițiativele instituționale și ajuta la depășirea limitărilor create de cadrul actual de sancțiuni. Există mai multe căi generale de contribuție care pot fi adaptate la capacitățile fiecărui grup.
În primul rând, acestea pot promova inițiative de solidaritate menite să consolideze Programul de Sănătate Maternă și Infantilă, care este o prioritate absolută pentru Guvernul Cubanez datorită impactului său direct asupra femeilor însărcinate, nou-născuților și copiilor de vârstă mică. Aceste eforturi pot îmbrăca forma unor campanii conduse de cetățeni, aflate în prezent în curs de dezvoltare, cum ar fi cea desfășurată de mai multe organizații și grupuri de prieteni din România, uniți de solidaritatea lor cu Cuba și de angajamentul lor de a proteja primele etape ale vieții. Acest lucru demonstrează că cooperarea umanitară poate apărea din societatea civilă și poate genera rezultate tangibile.
În al doilea rând, pot construi parteneriate cu ONG-uri europene și rețele umanitare care au deja experiență în achiziții și logistică pentru Cuba. Astfel de parteneriate fac posibilă canalizarea sprijinului într-un mod mai eficient și depășirea obstacolelor financiare sau bancare care împiedică tranzacțiile directe.
În al treilea rând, se pot implica în eforturi de conștientizare publică în România pentru a evidenția importanța sănătății materne și infantile în Cuba, rolul cooperării internaționale și necesitatea de a proteja programele esențiale în contexte de restricții externe.
În al patrulea rând, pot promova schimburi academice și profesionale între instituții de sănătate, universități și asociații medicale din ambele țări. Aceste schimburi consolidează capacitățile, deschid oportunități de formare și creează rețele de colaborare pe termen lung.
Este urgent să se acționeze acum deoarece restricțiile financiare, logistice și tehnologice au un impact cumulativ care afectează sistemul de sănătate cubanez într-un mod transversal. Întârzierile în primirea resurselor sau a sprijinului se pot traduce în riscuri directe pentru îngrijirea prenatală, sănătatea și protecția nou-născuților. Ciclurile de aprovizionare au devenit mai fragile, iar orice întrerupere prelungește golurile care, ulterior, necesită mai mult timp și mai multe resurse pentru a fi remediate. În acest context, cooperarea bazată pe solidaritate nu doar că completează eforturile naționale, dar ajută și la prevenirea transformării vulnerabilităților izolate în provocări structurale.
În încheiere, am dori să aflăm gândurile dumneavoastră despre cum ar arăta o solidaritate semnificativă în practică astăzi. În ciuda deceniilor de presiune și greutăți, Cuba continuă să reziste și să se adapteze. Ce lecții credeți că poate extrage lumea din această experiență? De ce credeți că este important ca oamenii din întreaga lume să fie atenți la ceea ce se întâmplă astăzi în Cuba și să își arate solidaritatea cu poporul cubanez?
O solidaritate relevantă astăzi începe prin a recunoaște că reziliența Cubei nu este un concept abstract, ci o practică zilnică construită pe creativitate, efort colectiv și un profund angajament social. În ciuda deceniilor de presiune și greutăți, țara a continuat să acorde prioritate sănătății publice, educației și protecției sociale. În acest context, solidaritatea înseamnă a înțelege că aceste realizări necesită sprijin, cooperare și dorința oamenilor din întreaga lume de a fi alături de cei care continuă să apere aceste valori, ca parte a unei viziuni comune asupra justiției sociale și demnității umane.
Experiența Cubei oferă mai multe lecții lumii. Una dintre ele este valoarea rezilienței colective: capacitatea unei societăți de a înfrunta adversitatea atunci când acționează împreună și plasează bunăstarea umană în centrul politicii publice. O altă lecție este importanța investițiilor sociale chiar și în perioade de penurie. Cuba a demonstrat că protejarea sănătății materne și infantile, educația universală și dezvoltarea științifică nu reprezintă un lux – ci fundamentul stabilității pe termen lung. O a treia lecție este puterea cooperării internaționale. Timp de decenii, Cuba a trimis medici în zeci de țări în timpul crizelor; astăzi, mulți oameni consideră că este corect ca lumea să răspundă reciproc acestui spirit de solidaritate.
Este important ca comunitatea internațională să fie atentă la ceea ce se întâmplă în Cuba deoarece presiunile externe nu sunt teoretice – ele au consecințe reale pentru familii, pentru sănătatea publică și pentru viitorul unei întregi generații. Atunci când restricțiile limitează accesul la bunuri esențiale, cei mai afectați sunt femeile însărcinate, nou-născuții și copiii mici. Prin urmare, solidaritatea nu este doar un gest moral; este un mod concret de a proteja vieți și de a conserva realizări sociale a căror construcție a durat decenii.
A arăta solidaritate cu poporul cubanez astăzi înseamnă a refuza indiferența. Înseamnă a sprijini inițiativele umanitare, a amplifica informațiile corecte și a fi alături de o națiune care a ales în mod constant cooperarea în locul confruntării. Într-o lume marcată de inegalitate și tensiune, insistența Cubei asupra demnității, echității și dezvoltării umane rămâne un reminder important că o altă cale este posibilă – și că aceasta merită să fie apărată.
Your Excellency, thank you for agreeing to answer our questions! We really appreciate you taking the time to support us in this effort to better understand the current challenges facing Cuba, including the impact of long-standing economic restrictions and the U.S. blockade on various economic sectors in Cuba and the Cuban people at large.
Romania and Cuba have a longstanding friendship, how would you characterize the relationship between our countries throughout history? And how is this relationship today?
The relationship between Romania and Cuba is characterized by its stability, with more than 65 years of uninterrupted diplomatic ties that have made it possible to build a solid foundation of trust, mutual respect, and cooperation. Throughout these decades, both countries have maintained a constant and constructive dialogue, accompanied by cultural, educational, and scientific exchanges that have enriched the bilateral relationship and fostered a deep understanding between our societies.
Today, the bilateral relationship remains fully in force, and there is a shared willingness to continue strengthening it. At the same time, it is necessary to acknowledge that, due to various objective and subjective factors, exchanges—particularly in the economic and commercial sphere—have decreased in recent years. Nevertheless, both sides identify clear potential to revitalize cooperation, in line with current priorities and needs. Cuba highly values the seriousness, continuity, and openness of its dialogue with Romania, elements that have helped preserve a stable and respectful relationship for more than six decades.
How would you describe the current economic and social situation in Cuba, particularly in the context of the January and May 2026 escalations of the blockade? What are the main challenges Cuba is facing right now in terms of access to essential goods, infrastructure, and public services?
The current economic and social situation in Cuba is profoundly shaped by the intensification of the unilateral coercive measures imposed by the United States, which reached unprecedented levels in January and again in May 2026. These actions severely restrict the country’s access to financing, markets, fuel, and essential technologies, and have created a scenario in which, for the first time since the triumph of the Revolution, Cuba faces a real risk of military aggression, accompanied by a large‑scale campaign of political and media hostility.
These measures are neither new nor improvised. They follow a long‑standing strategic objective clearly articulated in 1960 by U.S. Deputy Assistant Secretary of State Lester Mallory, who wrote that the aim should be to provoke “disenchantment and disaffection based on economic dissatisfaction and hardship” in order to generate “hunger, desperation and the overthrow of the government.” This declassified memorandum demonstrates that the deliberate use of economic pressure to affect the daily life of the Cuban population has been a consistent policy for more than six decades.
To the economic aggression, Cuba now faces an intense media offensive designed to construct false narratives about the country, discredit its institutions, and justify the escalation of hostile actions. The recent unfounded accusation against Army General Raúl Castro Ruz—categorically rejected by the Revolutionary Government—fits within this pattern of political provocation, manipulation of historical facts, and distortion of events from the 1990s, as detailed in the official Declaration of 20 May 2026.
Economically, the most critical challenge is the inability to secure stable access to fuel, due to financial persecution and secondary sanctions that penalize shipping companies, insurers, and suppliers. This has a cross‑cutting impact on the entire economy: it limits transportation, affects electricity generation, increases the cost of agricultural and industrial production, and places additional pressure on public services. Although the government has a long‑term plan to transform the country’s energy matrix toward renewable sources and greater efficiency, such a transition requires time, investment, and stability—conditions that are severely constrained by the current external environment.
Access to essential goods—food, medicines, raw materials, spare parts—remains a challenge due to financial and logistical restrictions. Infrastructure suffers from limited maintenance and modernization capacity, and public services, particularly health care, energy, and transportation, operate under increasing strain, sustained by the commitment of the State and its workers.
Despite these conditions, Cuba remains committed to social protection, public health, and education, and continues working to diversify its international partnerships, attract foreign investment in strategic sectors, and advance internal transformations aimed at strengthening the country’s resilience. However, it is undeniable that the unilateral coercive measures, the energy persecution, and the media warfare constitute the main obstacles to Cuba’s economic and social development and to the well‑being of its population.
Given these broader challenges, we’d like to focus more specifically on healthcare. How are these conditions affecting the ability of hospitals and medical professionals to provide care?
In the current context, Cuba’s healthcare system—historically one of the country’s strongest social achievements—is operating under significant pressure due to the impact of unilateral coercive measures and the financial and energy restrictions they generate. These constraints do not reflect a lack of expertise or commitment from medical professionals, but rather the material limitations imposed on the system’s ability to function normally.
One of the most sensitive challenges is the limited availability of fuel, which affects ambulance services, medical transport, the distribution of medicines, and the operation of backup power systems in hospitals. Although Cuba is implementing a long‑term plan to transform its energy matrix, such a transition requires time and stability, both of which are affected by the current external environment.
Financial restrictions also hinder the acquisition of medical equipment, spare parts, supplies, and diagnostic technologies. Transactions are often blocked or delayed, and suppliers face pressure or penalties for engaging with Cuba. This complicates the maintenance and replacement of essential hospital equipment and specialized materials.
In this sector, the media offensive has found a particularly visible target. A sustained campaign seeks to discredit Cuba’s long‑standing and legitimate international medical cooperation, a program that has provided vital assistance to dozens of countries over decades. This narrative ignores the humanitarian nature of that cooperation and its recognized contribution to global health, especially in underserved regions.
Despite these pressures, Cuba’s healthcare system continues to function thanks to the dedication of its professionals and the State’s commitment to universal access. Hospitals and primary care networks remain active, and the country maintains health indicators comparable to those of nations with far greater resources. However, it is clear that unilateral coercive measures, energy constraints, and the accompanying media pressure are today the main obstacles to the full performance of the healthcare sector.
What does this mean for Cuban people, in terms of access to essential medicines and medical equipment? What about particularly vulnerable groups such as pregnant women and newborns, and what are the most urgent medical needs on the ground in Cuba?
In the daily lives of Cuban families, these conditions translate into unstable and limited access to essential medicines and critical medical equipment. The United States’ policy is widely perceived in Cuba as a structured system of collective punishment, and its effects are felt directly in hospitals, clinics, and pharmacies across the country.
Difficulties in making payments, securing transport, or obtaining spare parts affect the availability of antibiotics, insulin, cancer treatments, surgical supplies, and laboratory reagents. Many imaging devices, laboratory systems, and intensive‑care units operate with delays or insufficient maintenance because key components cannot be replaced.
The most vulnerable groups—especially pregnant women, newborns, and patients with chronic illnesses—face the greatest risks. The lack of parts for ultrasound machines, incubators, neonatal monitors, or obstetric equipment complicates the monitoring of high‑risk pregnancies and the care of premature infants. Vaccination programs, the cold chain for temperature‑sensitive medicines, and emergency obstetric response capacities are also affected.
What are the main barriers preventing Cuba from acquiring these supplies through normal channels? How do financial restrictions, logistics, or international regulations affect Cuba’s access to medical goods? Which international reports / institutions have documented or assisted with these challenges?
The questions raised are of great importance, as they point directly to the core of the phenomenon that shapes Cuba’s access to medical and financial resources. To understand the financial limitations the country faces, it is necessary to examine the laws and regulatory provisions that make up the United States’ policy of blockade. In particular, the Torricelli Act (1992) and the Helms‑Burton Act (1996) establish a framework of extraterritorial restrictions that directly affects Cuba’s ability to acquire medicines, supplies, and medical equipment through normal channels.
The barriers imposed by these provisions have a broad and transversal impact on all aspects of Cuba’s socioeconomic life. The financial, commercial, logistical, and technological restrictions not only limit access to essential medical goods, but also constrain the functioning of strategic sectors, increase the cost of routine operations, and generate cumulative vulnerabilities that affect public health, national production, infrastructure, and the country’s overall capacity to respond to emergencies.
Several international organizations have documented or assisted in addressing these challenges. The United Nations, through the Secretary‑General’s annual report on the blockade, records the effects on health, medicines, equipment, and financial access, while various Special Rapporteurs have highlighted impacts on basic rights. The WHO and PAHO have reported difficulties in acquiring reagents, diagnostic equipment, and spare parts, and have facilitated emergency procurement. UNICEF has documented impacts on maternal and child health programs, vaccines, and neonatal equipment. UNDP has managed the acquisition of medical supplies that Cuba cannot obtain through normal commercial channels. The International Red Cross has supported the purchase and transport of critical supplies in the face of logistical obstacles.
How can civil society organizations and solidarity groups in Romania support maternal and child health in Cuba? Why is it urgent to act now rather than later?
Civil society organizations and solidarity groups in Romania can play a meaningful role in supporting maternal and child health in Cuba, as their efforts complement institutional initiatives and help overcome the limitations created by the current sanctions framework. There are several general avenues of contribution that can be adapted to the capacities of each group.
First, they can promote solidarity initiatives aimed at strengthening the Maternal and Child Health Program, which is a top priority for the Cuban Government due to its direct impact on pregnant women, newborns, and young children. These efforts may take the form of citizen‑led campaigns currently under development, such as the one being carried out by several organizations and groups of friends in Romania, united by their solidarity with Cuba and their commitment to protecting the earliest stages of life. This demonstrates that humanitarian cooperation can emerge from civil society and generate tangible results.
Second, they can build partnerships with European NGOs and humanitarian networks that already have experience in procurement and logistics for Cuba. Such partnerships make it possible to channel support more efficiently and to overcome financial or banking obstacles that hinder direct transactions.
Third, they can engage in public awareness efforts in Romania to highlight the importance of maternal and child health in Cuba, the role of international cooperation, and the need to protect essential programs in contexts of external restrictions.
Fourth, they can foster academic and professional exchanges between health institutions, universities, and medical associations in both countries. These exchanges strengthen capacities, open opportunities for training, and create long‑term networks of collaboration.
Acting now is urgent because financial, logistical, and technological restrictions have a cumulative impact that affects the Cuban health system in a transversal way. Delays in receiving resources or support can translate into direct risks for prenatal care, perinatal health, and the protection of newborns. Supply cycles have become more fragile, and any interruption prolongs gaps that later require more time and resources to address. In this context, solidarity‑based cooperation not only complements national efforts but also helps prevent isolated vulnerabilities from becoming structural challenges.
In closing, we’d like to get your thoughts on what meaningful solidarity would look like in practice today. Despite decades of pressure and hardship, Cuba continues to resist and adapt. What lessons do you think the world can take from that experience? Why do you believe it is important for people around the world to pay attention to what is happening in Cuba today and to show solidarity with the Cuban people?
Meaningful solidarity today begins by recognizing that Cuba’s resilience is not an abstract concept, but a daily practice built on creativity, collective effort, and a deep social commitment. Despite decades of pressure and hardship, the country has continued to prioritize public health, education, and social protection. In this context, solidarity means understanding that these achievements require support, cooperation, and the willingness of people around the world to stand with those who continue to defend these values, as part of a shared vision of social justice and human dignity.
Cuba’s experience offers several lessons for the world. One is the value of collective resilience: the ability of a society to confront adversity when it acts together and places human well‑being at the center of public policy. Another lesson is the importance of social investment even in times of scarcity. Cuba has shown that protecting maternal and child health, universal education, and scientific development is not a luxury—it is the foundation of long‑term stability. A third lesson is the power of international cooperation. For decades, Cuba has sent doctors to dozens of countries during crises; today, many people believe it is only fair that the world reciprocate that spirit of solidarity.
It is important for the international community to pay attention to what is happening in Cuba because external pressures are not theoretical—they have real consequences for families, for public health, and for the future of an entire generation. When restrictions limit access to essential goods, the most affected are pregnant women, newborns, and young children. Solidarity, therefore, is not only a moral gesture; it is a concrete way to protect lives and preserve social achievements that have taken decades to build.
Showing solidarity with the Cuban people today means refusing indifference. It means supporting humanitarian initiatives, amplifying accurate information, and standing with a nation that has consistently chosen cooperation over confrontation. In a world marked by inequality and tension, Cuba’s insistence on dignity, equity, and human development remains a powerful reminder that another path is possible—and that it deserves to be defended.