Apelul nostru la solidaritate cu profesoarele și profesorii, elevele și elevii, studentele și studenții, vine în contextul în care un întreg sector atât de esențial – educația, a fost de prea multe ori pus pe ultimul loc pe lista de priorități a clasei politice neoliberale a țării. O clasă preocupată, de 30 de ani încoace, mai degrabă de protejarea capitalului cu orice preț, decât de bunăstarea propriilor cetățeni.
Protestele sindicatelor din Învățământ care vor avea loc începând cu 8 septembrie, la care s-a alăturat și Alianța Națională a Organizațiilor Studențești din România (ANOSR), sunt doar începutul. Iar, dacă ar fi după mine, Daniel David ar trebui să se teamă chiar și de posibilitatea înghețării anului școlar.
Mulți părinți se plâng de decizia învățătorilor și a profesorilor de a protesta în prima zi din noul an școlar, dar tocmai acesta este scopul. Organizarea, atunci când este făcută bine, este inconfortabilă și supără, ne destabilizează rutina și tot ce luăm de bun, tocmai ca să realizăm cât de importante și esențiale sunt lucrurile pentru care luptăm. Din acest motiv, avem nevoie să ne reamintim că subfinanțarea sectorului educațional ne afectează pe toți.
Am văzut și simțit pe pielea noastră de prea multe ori în ultimii 30 de ani, cum clasa politică, în loc să aducă schimbări structurale, de lungă durată, cum ar fi, taxarea progresivă și creșterea capacității ANAF-ului de a colecta taxe; preferă să aplice mai degrabă „pansamente” rapide și ineficiente, care creează în consecință probleme mult mai mari decât existau la început.
Vedem asta acum, în „sacrificiile” dure pe care profesoarele și profesorii, elevele și elevii, studentele și studenții trebuie să le facă, pentru o economie infimă de 0.02% la buget. Creșterea normei învățătorilor și a profesorilor la 8 ore pe zi, comasarea școlilor, oferirea a mai puține burse elevilor și studenților sunt doar consecințele imediate.
Șomajul, migrarea forței de muncă și abandonul școlar sunt toate fenomene cu care România deja se luptă. Ele sunt strâns legate de calitatea scăzută a educației, care nici nu putea fi altfel dacă ne gândim la cât de deficitară este finanțarea ei – 3,2% din PIB față de 6%-ul tot promis de clasa politică și niciodată realizat.
Să nu disperăm, să ne organizăm!
Lupta sindicală nu este una nouă – muncitorii din România se organizau înainte de a exista dreptul de asociere. Primele forme de organizare muncitorească (asociațiile, casele și societățile mutuale) au apărut între anii 1846-1860, pe când dreptul de asociere a fost recunoscut în Vechiul Regat abia în anul 1867 și 1873 în Transilvania.
Esențiale organizațiilor muncitorești de atunci, dar și de acum, sunt protestul și greva. Acțiunile greviste desfăşurate între anii 1868-1888 au creat prilejul evoluției acestor organizații, ca mai apoi, mișcarea sindicală să se concretizeze în 1906 prin crearea Comisiei Generale a Sindicatelor din România.
Deși activitatea sindicală a fost atacată în anul 1909 prin „Legea contra sindicatelor”, aceasta a progresat datorită mișcării socialiste care i-a oferit o susținere politică care astăzi le lipsește sindicatelor. Ce a reușit întreaga clasa politică post-decembristă, a fost eradicarea stângii socialiste și a puterii de negociere și organizare pe care aceasta ar fi putut să o aibă. Instrumentalizând un discurs profund anti-comunist, care demonizează orice abatere de la „norma” neoliberală, i-a permis discursului public să se dezvolte doar în termeni de dreapta, pro-capital, pro-antreprenoriat și anti-muncitori (vezi discursul „tinerii/românii nu mai vor să muncească” omniprezent în media).
Pagină din revista România Muncitoare din iunie 1911
Lupta sindicală a fost una perpetuă. Deși în 1921 s-a creat pentru prima dată un cadru juridic care recunoștea existenţa sindicatelor, acesta limita semnificativ activitatea lor. Sindicatele erau obligate să se ocupe exclusiv de interesele lor profesionale şi să se declare ca fiind independente de orice orientare politică.
La protestele ANOSR de la începutul verii acestui an, participantele și participanții au fost instruiți să nu aducă pancarte sau să scandeze mesaje „politice”. Lupta noastră este una profund politică, toate și toți reprezentantele și reprezentanții ei trebuie să participe, fie că vorbim de minorități etnice sau minorități sexuale, este necesar să fim cu toate și toții uniți în fața nedreptăților. Poate nu realizăm, dar luptele noastre nu doar că sunt conectate, ci sunt una și aceeași luptă – suntem noi împotriva celor care nu ne respectă sau refuză să ne ofere drepturi, oricare ar fi ele.
Astfel, în pofida diferențelor noastre, este necesar să ne aliem și să ne solidarizăm unele și unii cu altele și alții. Puterea noastră stă în faptul că împreună constituim majoritatea, iar diferențele noastre ar trebui să ne unească, nu să ne fragmenteze.
În continuarea istoriei sindicale…
Libertatea sindicală a fost atacată din nou în anul 1938, când „Legea pentru organizarea breslelor de lucrători, funcţionari particulari şi meseriaşi” condiționa breslele (sindicatele) să obțină un decret regal la înființare, și transforma Ministerul Muncii într-un organ de control, capabil să dizolve breslele oricând.
Influența sindicalismului românesc a crescut considerabil odată cu răspândirea influenței Partidului Comunist Român în structurile de conducere. Începând cu 23 August 1944, sindicate profesionale au fost înființate în toate sectoarele, inclusiv și pentru cei care nu aveau până atunci dreptul la asociere sindicală – funcţionarii publici și liberii profesionişti. În 1945, toate sindicatele ajung să fie unificate în Uniunea Generală a Sindicatelor din România (UGSR) – unicul sindicat reușind să adune până la desființarea lui în decembrie 1990, 7,5 milioane de membri aparținând tuturor domeniilor de muncă.
Fragment din moțiunea votată la prima adunare a corpului didactic de toate gradele din București, în revista Scînteia din februarie 1945
Începând cu 1990, sindicatele au avut un rol esențial în a atenua costurile sociale, economice și politice extreme pe care muncitorii au fost obligați să le plătească în perioada de tranziție la neoliberalism. De atunci, au existat acțiuni sindicale în toate regiunile țării, atât urbane, cât și rurale. Influența sindicatelor este răspândită în întreaga țară, nu doar centralizată în zonele metropolitane. Mișcarea sindicală românească din prezent se bucură de o solidaritate existentă atât între sindicatele din diferite sectoare, cât și cu alți actori din societatea civilă.
În cazul sindicatelor din învățământ, acestea se luptă din 1995, printre altele, pentru alocarea unui buget de 6% din P.I.B. educației, dar și pentru acordarea de sporuri și condiţii mai bune de muncă. De atunci, au organizat nenumărate greve, mitinguri, marșuri de protest, numeroase sesiuni de negocieri între reprezentanţii sindicatelor din învăţământ și cei ai guvernului.
Protestele sindicatelor din educație care vor avea loc începând cu 8 septembrie reiterează cerințele luptelor date de aproape 200 de ani între muncitorii din acest sector, clasa politică și clasa deținătoare de capital: „un învățământ de calitate, respect cuvenit profesiei de dascăl și șanse egale la educație pentru fiecare copil” – așa cum consemnează Federația Sindicatelor Libere din Învățământ și Federația Sindicatelor din Educație „Spiru Haret” în comunicatul lor de zilele acestea.
Dacă vreți să citiți mai mult:
improcollbar.eu/wp-content/uploads/2024/08/country-report_romania_ro.pdf
revistasferapoliticii.ro/sfera/179/art09-Bucur.php
ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_Generală_a_Sindicatelor_din_România
Acest articol este realizat în cadrul proiectului Munca în imaginarul socio-cultural – deconstrucții discursive, proiect cultural co-finanțat de AFCN. Proiectul nu reprezintă în mod necesar poziția Administrației Fondului Cultural Național. AFCN nu este responsabilă de conținutul proiectului sau de modul în care rezultatele proiectului pot fi folosite. Acestea sunt în întregime responsabilitatea beneficiarului finanțării.