În anul I de facultate, la primul meu seminar, o profesoară mi-a atras atenția asupra unui sticker de pe laptop referitor la tăierea pensiilor speciale. Mi-a spus că e imposibil ce vreau eu, fiindcă odată acordat un drept, nu mai poate fi luat înapoi. Fără prea multe cunoștințe la momentul respectiv, am crezut-o, dar mi-am dat seama destul de repede că de fapt există numeroase instanțe în care se iau drepturi. Problema? Nu prea vezi asta dacă ai o oarecare poziție de putere, un anumit privilegiu care îți permite să rămâi indiferent/ă sau să conștientizezi că unele lucruri chiar sunt (sau ar trebui să fie) drepturi, nu mofturi, nu servicii cu un fundament pur meritocratic.
Observăm asta acum, în contextul tuturor măsurilor de austeritate care planează de ceva timp deasupra noastră și care devin extrem de puternice și de periculoase odată cu noua guvernare. Se pot tăia drepturi, se pot tăia servicii, se poate tăia orice, atâta vreme cât se taie de la cine trebuie: de la grupuri vulnerabile, fără capacitate de organizare, niciodată de la bogați. Implementarea impozitării progresive, deși printre recomandările FMI pentru România și deși o măsură minimală dintre multe altele necesare, nu se află pe buzele nimănui. Tendința este clar de privatizare a statului, cât mai puțină intervenție prin servicii sociale, căci se descurcă mâna invizibilă să facă ordine (adică să adâncească din ce în ce mai mult diferențele dintre clase, să ne ia ca pe piese de șah si să ne pună cât mai departe unii de alții).
Ne mândrim cu o așa zisă creștere economică datorată integrării în UE, dar această creștere s-a concentrat și se concentrează disproporționat: zonele bogate devin din ce în ce mai bogate, iar cele sărace din ce în ce mai sărace. Ce se potrivește perfect cu asta? Austeritatea, măsurile libertariene și transferul de vină pe indivizi. Iar actele de caritate ale persoanelor influente, cu funcții înalte în stat, nu ne ajută. Nu poți să creezi condiții ostile pentru cei mai vulnerabili din societate, ca apoi să spui că îți sacrifici o parte din salariu și să pretinzi că acționezi din interes pentru cetățeni: dacă ai face asta cu adevărat, ai lucra activ pentru a le da autonomie și emancipare, nu ți-ai personaliza măsurile.
Inegalitățile din sistemul de învățământ sunt profunde și au un puternic caracter socio-economic. Posibilitatea de mobilitate socială ascendentă este deja redusă, iar tăierea burselor, subfinanțarea unui sistem care oricum e subfinanțat, va stabiliza și mai bine această realitate, nu va fi soluția salvatoare în fața deficitului bugetar. La fel cum soluția nu este nici compatibilizarea sistemului de învățământ la piața muncii, nici reducerea ajutoarelor sociale, privatizarea sau aruncarea la gunoi a oricărei forme de serviciu social. Studii care să demonstreze toate astea există, dar nu se subscriu logicii neoliberale, deci sunt ignorate în luarea deciziilor. Aici ne mai lovim totuși de o problemă: subfinanțarea cercetării. Dar, până la urmă, la ce ne trebuie cercetare dacă putem face politici cu drujba, nu-i așa?
Vedem clar că poți să iei înapoi un drept, dar nu îl poți lua de la oricine.