Imagine: FGTB
Din februarie 2025, Belgia e condusă de o coaliție guvernamentală în care domină partide de dreapta cu angajamente neoliberale fățișe. Aceste angajamente înseamnă austeritate:
- 2 miliarde EUR de tăieri din domeniul sănătății
- 675 de milioane EUR tăieri de la compania de cale ferată
- 25% reducere din bugetul pentru cercetare
- nicio investiție nouă în energie și
- o limită de 3% pentru investițiile publice
În plus de asta, reprezintă un atac direct asupra condițiilor de muncă:
- flexibilizarea zilei de muncă de 8 ore și a săptămânii de 38 de ore astfel încât patronul să-ți poată cere să stai mai mult la muncă
- înlăturarea interdicției asupra muncii de noapte
- extinderea muncii precare prin flexi jobs și contracte de scurtă durată
- presiune crescută asupra bolnavilor și șomerilor să se întoarcă la orice fel de muncă prin șubrezirea asigurărilor sociale
În esență, e un proiect de societate care urmărește să pună muncitorii și muncitoarele cât mai la dispoziția patronilor. Vrea să-i lase cu cât mai puțină capacitate de a se împotrivi pentru că toate drepturile care dau putere de negociere la locul de muncă le sunt subminate. Toate astea în combinație cu șubrezirea infrastructurii sociale: educație, sănătate, transport public, climat.
O miză conexă a acestei campanii de austeritate este augmentarea masivă a cheltuielilor militare, și anume 4 miliarde de EUR cheltuiți pe armament și armată în fiecare an de mandat. Acest lucru reprezintă o aliniere necritică cu interesele NATO, deci ale SUA. Nu este ceva ce se limitează la Belgia, ci e politica adoptată de Comisia Europeană, care dorește să simplifice împrumuturile în scopuri militare pentru toate Statele Membre. În mod obișnuit, Comisia Europeană pedepsește Statele Membre care se împrumută prea mult pentru investiții publice, ca de exemplu sănătate, educație, locuire. Dar se grăbește să abandoneze această regulă atunci când e vorba de investițiile în industria militară, deci în patronii acestui sector, care se vor îmbogăți datorită cererii crescute. Toate acestea în numele unui pericol din partea Rusiei care însă nu se confirmă și pare din ce în ce mai inventat. Pentru că așa se menține cererea pentru armament: fie pretinzând că vine războiul, fie în ultimă instanță chiar cauzându-l. Iar înarmarea nu garantează pacea, ci duce la o spirală a înarmărilor. Doar dezarmarea și diplomația garantează pacea.
Ca reacție la planurile guvernului, o alianță largă, formată din sindicate și partide muncitorești, comuniste și anticapitaliste, a lansat un apel la greve generale care să se repete cel puțin o dată pe lună. Organizatorii declară că nu se vor opri până când guvernul nu își retrage planurile destructive:
- fără tăieri
- fără drepturi muncitorești restrânse
- fără militarizare
- cu investiții în servicii publice și infrastructură
- cu impozite pe marile averi
- cu întărirea asigurărilor sociale
- cu protejarea condițiilor de muncă
- precum și cu o politică a păcii și nu a războiului
Prima astfel de grevă a avut loc în 31 martie și s-a bucurat de multă susținere din partea muncitorilor, care au manifestat și au organizat pichete de grevă în punctele cheie ale economiei, oprind munca în transportul public, școli, magazine și servicii medicale neurgente. Următoarele greve a avut loc în 29 aprilie și 22 mai, bucurându-se de asemenea de susținere largă, iar cele viitoare sunt deja planificate pentru 25 iunie și din nou, după vacanța de vară, în septembrie.
Dar desigur că acțiuni izolate de câte o zi au cu greu efectul necesar. Greve prelungite, de zile și săptămâni întregi, cum a fost de exemplu o celebră grevă din învățământul belgian care a durat patru luni în 1996, ar forța cu mult mai mult succes mâna guvernului, confruntându-l cu o societate și deci o economie pusă pe butuci. În timpul grevelor din 96, profesorii făceau cu schimbul pentru a participa la manifestația săptămânală din Bruxelles, care aduna de fiecare dată mai multe zeci de mii de participanți, atât cadre didactice cât și elevi solidari cu revendicările profesorilor. Însă guvernele au învățat din asta și duc partea lor din lupta de clasă în manieră preventivă, cu scopul de a îngenunchea clasa muncitoare. De exemplu, prețul locuirii în Belgia a crescut cu 150% în ultimii 25 de ani, fără ca veniturile să țină pasul. Așadar, din cauza precarității crescânde, a inflației galopante, a locurilor de muncă caracterizate de nesiguranță, a prețului inaccesibil al locuirii tratată ca o marfă nu ca un drept fundamental, oamenii nu-și pot permite tăierile din salarii care vin cu orice zi de muncă petrecută în grevă. Indemnizația de grevă e de doar 40 de euro pe zi, în condițiile în care o chirie medie pentru un apartament cu două camere este de 1350 EUR pe lună. Ceea ce înseamnă că oamenii nu-și mai permit să stea în stradă cu lunile. Chiar și o zi pe lună începe să se simtă dureros la buzunar. Iar în lipsa presiunii străzii, lupta se mută în camerele parlamentului, unde compromisurile în detrimentul muncitorimii sunt mult mai probabile.
De aceea, drepturile obținute în capitalism sunt trecătoare și trebuie mereu apărate și recâștigate.