Pe 7 mai, sindicaliștii de la Blocul Național Sindical au organizat un congres la Palatul Parlamentului, unde a avut loc și o dezbatere electorală cu candidații rămași în cursă pentru al patrulea tur al alegerilor prezidențiale, practic, al cincilea ciclu electoral dintr-un ultim an infernal, care pare că nu se mai termină. Trăim într-un prezent politic suspendat, în care suntem permanent prinși în simulacre de dezbatere, fără miză reală și fără vreo temă legată de schimbare socială profundă.
Această dezbatere este încă un exemplu: sindicaliștii cer „soluții concrete” și deplâng colapsul industriei, dar nu pun în discuție drepturile lucrătorilor, precarizarea muncii, austeritatea, hărțuirea la locul de muncă, militarizarea bugetului sau neoliberalismul care a golit de conținut chiar ideea de sindicat. Nu întreabă nimic despre contracte colective, despre condițiile de muncă reale sau despre atacurile sistemice la adresa mișcării sindicale.
Dezbaterea a fost o victorie a militarismului și a neoliberalismului, în forma sa populistă (Simion) și tehnocrată (Dan). Se vorbește despre „locuri de muncă bine plătite” în fabrici de armament, nu despre dreptul la muncă decentă. Se invocă „încrederea partenerilor” în loc de nevoile reale ale societății. Se tace despre sindicate reale, despre redistribuire, echitate sau sărăcie.
Este o falsificare completă a agendei sociale.
1. Despre devalorizarea leului
Simion lansează acuzații vagi despre „companii care au pariat împotriva leului”, fără dovezi sau soluții. Leagă artificial evenimentul de deficitul bugetar.
Nicușor Dan adoptă o poziție tehnocratică și se laudă cu „ratingul primăriei”, ca și cum răspunderea socială înseamnă doar încrederea piețelor.
În loc să discutăm despre salarii stagnante, inflație și impactul asupra celor vulnerabili, ne pierdem în teorii despre fluctuații de piață.
2. Despre Rearm.eu și fondurile redirecționate spre apărare
Simion evocă minerul care culege sparanghel în Germania și propune locuri de muncă în industria militară ca soluție economică. E un discurs nostalgic, dar gol de conținut social.
Nicușor Dan nu se opune deloc redirecționării fondurilor de la educație și ocupare către militarizare. Din contra, o justifică prin nevoia de „a evita războiul”.
Amândoi acceptă militarizarea ca „soluție” și legitimează sacrificarea serviciilor sociale. Fără să spună cine plătește: elevii, muncitorii, cei precarizați.
3. Despre fondurile SAFE și industria de armament
Simion propune reactivarea tuturor fabricilor de armament. Vorbește despre „locuri de muncă bine plătite”, dar nu despre drepturi, condiții sau control social al producției.
Nicușor Dan e de acord pe fond, dar adaugă: „trebuie încrederea partenerilor europeni”. Nimic despre transparență, economie publică, demilitarizare.
Un consens periculos: în loc de drepturi la locul de muncă și oameni bine plătiți, ni se propun fabrici de arme într-o țară unde sănătatea și educația sunt în colaps.
4. Despre infrastructură și rolul președintelui
Simion promite investiții inspirate din „modelul polonez și turcesc” și evocă Transfăgărășanul ca simbol al eficienței pierdute. Uită să spună că acel tip de mobilizare era posibil doar într-un alt model de stat, unul centralizat, planificat, cu resurse publice și o economie controlată.
România de azi nu mai are nici capacitate industrială, nici instituții care pot coordona astfel de proiecte. Modelul actual e bazat pe subcontractare, privatizare și haos, nu pe solidaritate sau planificare.
Sub masca unei „Românii ca nod regional” se ascunde de fapt integrarea într-un lanț logistic militarizat NATO-UE, în care România devine un coridor, nu o societate dezvoltată autonom.
Nicușor Dan răspunde cu exemplul celor „200 de kilometri de conducte schimbate” în București. O performanță administrativă irelevantă pentru rolul prezidențial. Apoi vorbește despre „viziune etapizată” și „combaterea corupției” – clișee tehnocrate, fără nicio direcție socială.
Infrastructura nu e despre țevi sau hărți, ci despre oameni. Și niciunul dintre ei nu o tratează ca pe un drept colectiv.
Concluzie
Această dezbatere a fost încă o dovadă că agenda socială reală lipsește complet din discursul politic. În loc de mai multe drepturi la locul de muncă, respectarea celor existente și demnitate, redistribuire și solidaritate, taxare progresivă și finanțarea serviciilor publice, ni se oferă fie militarizare cu accente naționaliste, fie conformism tehnocratic și supunere față de piețe.
Candidații propun două fețe ale aceluiași sistem: unul care instrumentalizează suferința, altul care o ignoră.
Rămân multe întrebări fără răspuns.
Sindicatele ar fi trebuit să fie vocea clasei muncitoare dar au ales cooptarea. Ce drepturi am? Nici nu mai întrebăm. De-aia ni le iau. Bucată cu bucată.
