Atunci când discutăm despre sănătatea unei persoane, pe lângă cea fizică, sănătatea mintală este un alt aspect extrem de important, pe care nu îl putem trece cu vederea. Totuși, îngrijirea psihică este condiționată de poziția socio-economică a fiecărei persoane în parte și devine o responsabilitate individuală. Procesul terapeutic, privit dintr-o perspectivă socială, nu una psihologică, vine la pachet cu o serie de piedici ce țin de inaccesibilitate. Luând în considerare costurile, accesul limitat la servicii de sănătate mintală devine o altă expresie a inechităților socio-economice ce adâncește diferențele dintre grupurile dezavantajate și cele avantajate. Cum se transformă o nevoie colectivă într-un privilegiu?
Mecanismele de asigurare a serviciilor pentru îngrijirea sănătății mintale din partea statului sunt subdimensionate. Deși Casa Națională de Asigurări de Sănătate decontează anumite servicii psihologice, ne lovim de următoarele scenarii: acoperirea acestora nu este completă, nu toate cabinetele psihologice au contract cu CNAS, iar accesul la serviciile decontate se face în limita unei norme, așadar nu există certitudinea că vei putea beneficia de serviciile puse la dispoziție. Mai mult decât atât, numărul ședințelor decontate nu se stabilește per beneficiar, ci norma decontată se stabilește per furnizor de servicii: „Un medic psihiatru cu normă întreagă la CNAS poate deconta pentru adulţi în jur de 60 de şedinţe de servicii conexe pe lună şi pentru copii 120 de şedinţe pe lună, indiferent de numărul pacienţilor pe care îi consultă. […] De exemplu, dacă un medic psihiatru are 30 de pacienţi într-o lună ar putea deconta 2 şedinţe de psihoterapie pe lună pentru fiecare sau ar putea direcţiona acest serviciu pentru doar câţiva dintre aceşti pacienţi” (Tabloul sănătății mintale în România – studiu realizat de Consiliul Economic și Social). Astfel, lipsa serviciilor din partea statului creează două scenarii, ambele nefavorabile – neglijarea sănătății mintale sau reorientarea către mediul privat.
În această problemă, cabinetele private nu sunt nici ele o soluție fezabilă, tocmai din cauza costurilor. Pentru a sublinia acest lucru, am comparat prețurile a trei clinici, din diferite orașe, care oferă servicii psihologice. Ședințele de psihoterapie individuală pot ajunge să coste de la 260 la 400 de ron, grupurile de suport – 600 de ron, consilierea pentru adicții poate avea prețul de 250 – 300 de ron, iar consultul psihiatric poate atinge sume cuprinse între 170 și 300 de ron. Toate aceste prețuri trebuie văzute prin lentila situației economice din România, unde salariul minim net este de 2400 de lei. Astfel, o singură ședință de psihoterapie poate ajunge să atingă 10% din salariul unei persoane, costurile lunare devenind jumătate din venitul acesteia, sau chiar mai mult. La toate acestea se mai adaugă o realitate: conform unui studiu realizat de Institutul Național de Statistică, în anul 2022 unul din cinci români era afectat de sărăcie, rata sărăciei relative atingând un procent de 21,2% din totalul populației României. Așadar, o parte importantă a populației nici nu poate visa să acceseze servicii de sănătate mintală.
Cunoscând toate aceste aspecte, reiese clar faptul că persoanelor din clasa muncitoare/din medii defavorizate le este mai greu să acceseze servicii de sănătate mintală decât le este celor din clasa de mijloc. Prețurile mari și nevoia de a petrece mai mult timp la muncă/de a avea mai multe job-uri simultan pentru asigurarea unor condiții decente de trai acționează drept piedici și se concretizează într-un privilegiu al clasei de mijloc și al clasei superioare. În aceeași notă, observăm o diviziune de tip rural-urban și urban mic-urban mare. Doar puțin peste 1% din cabinetele furnizorilor autorizați de servicii psihologice se găsesc în mediul rural, în timp ce aproape 20% dintre acestea au sediul în București. Concentrarea furnizorilor de astfel de servicii se face în special în orașele mari, cabinetele din București, Iași, Timișoara și Cluj-Napoca reprezentând aproximativ 35% din totalul cabinetelor din țară iar orașele mici fiind subreprezentate numeric. Din această privință, costurile (atât cele monetare, cât și cele de timp) se măresc pentru persoanele care locuiesc la sate sau în orașe mici și le îngreunează acestora accesul.
Atitudinea față de sănătatea mintală poate la rândul ei să devină o sursă a inaccesibilității, prin teama de repercusiuni sociale. Lipsa unui discurs care să vizeze toate aceste problematici duce la stigmatizarea mersului la psiholog/psihiatru, dar, chiar și așa, acest discurs va continua să lipsească, atâta timp cât și accesul egal la astfel de servicii lipsește.
Bunăstarea, demnitatea și tratamentul nu ar trebui limitate unei categorii sociale avantajate, ci sunt nevoi minimale pe care toți cetățenii ar trebui să le aibă asigurate, indiferent de clasă sau de orice alte aspecte care le-ar putea împiedica accesul. Sunt necesare alternative sociale pentru cabinetele private de psihiatrie și psihoterapie, prin care astfel de servicii să devină accesibile tuturor, neținând cont de diferențele de statut, așa cum observăm că se întâmplă în momentul de față.